Genul: o categorie destinată depăşirii?
În 2016 a fost inaugurată la Copenhaga o moschee pentru femei, moscheea Mariam. (Maria, al cărei fiu este Isa, Iisus, e singura femeie numită în Coran.) Iniţiatoarea, Sherin Khankan, din tată musulman nepracticant şi mamă luterană, a studiat teologia islamică la Universitatea din Copenhaga, la Cairo şi la Damasc. Interpretează Coranul cu accent pe feminin, dacă nu pe feminism. Socoteşte că a conduce rugăciunea, a asuma o funcţie religioasă publică este perfect permis femeilor în islam (cf. Le Monde des religions, 6.11.2017). Iată un mod „tare“ de opoziţie faţă de ideologia integristă, în care statutul de inferioritate impus femeii ne uimeşte şi ne exasperează.
În creştinism, tema accederii femeii la funcţii liturgice apare încă de pe la începutul secolului trecut. Unele Biserici protestante o acceptă deja. Există femei pastori şi chiar episcopi. În septembrie 2016, superioarele generale ale institutelor religioase puneau Papei Francisc problema, deja prezentă de cîtăva vreme, a reintroducerii anticului diaconat feminin în Biserica Catolică. Accesul femeii la preoţie, de negîndit în trecut, a devenit, în catolicism, ca şi în ortodoxie, un nod de polemici, de dezbateri; a devenit o temă. Religia nu face decît să urmeze, în această privinţă, curentul schimbărilor mentale din societatea mare.
Atît Biserica Catolică, cît şi Biserica Ortodoxă resping posibilitatea preoţiei pentru femei. Dar amîndouă acceptă dezbaterea privind rolul femeilor în viaţa Bisericii. La Agapia, în 1976, şi în Rodos, în 1998, au avut loc consultări interortodoxe pe această temă. Élisabeth Behr-Sigel şi Anca Manolache se numără printre cele care, cu o pregătire teologică solidă, au reflectat, au publicat, au pledat privind necesitatea de a acorda femeii un loc mai responsabil, de interlocutor în viaţa comunităţilor ecleziale. O mutaţie culturală, dacă nu spirituală se presimte în această privinţă. (Deşi un profesor de teologie cu autoritate, P. Constantin Coman, susţinea de curînd că „darul conducerii“ aparţine bărbatului, iar femeii îi revine „darul supunerii“, Familia ortodoxă, nr. 59, decembrie 2013.)
Există gînditori ortodocşi contemporani care regîndesc rolul spiritual al femeii şi al femininului, complementaritatea masculin-feminin, simbolica unei dualităţi menite împlinirii, dar şi depăşirii. Ei afirmă că Biserica ar trebui să aibă o gîndire mai vie, mai curajoasă, să recupereze în această privinţă întîrzierea faţă de societatea laică. „Deşi Biserica poartă mesajul eliberării“, spune Paul Evdokimov (Femeia şi mîntuirea lumii), „alţii sînt cei care eliberează… Lumea e mai rapidă decît creştinătatea.“ Mitropolitul Libanului ortodox, Georg Khodr’, considera (Contacts, 1991) că cea mai remarcabilă contribuţie a lumii moderne „constă, cu toată disoluţia înspăimîntătoare a moravurilor, în descoperirea rolului cultural al femeii, căreia i s-a dat posibilitatea de a-şi exprima creativitatea şi demnitatea“.
E un fapt însă că cei mai mulţi resimt tema ca venită/impusă „din afară“, dinspre modernitatea seculară. Ceea ce conservatorii interpretează imediat ca venită/impusă „împotriva tradiţiei“, spre minarea ei. Privind statutul femeii în viaţa Bisericii (cu vîrful contestat al accesului la preoţie), apar trei linii de dezbatere.
Una se referă tocmai la modelul social al egalităţii de gen, cu participarea femeii la viaţa cetăţii chiar în poziţii de conducere. Opozanţii sau reticenţii aduc ca obiecţie sursa „exterioară“, prea „mundană“, a temei, ceea ce ar antrena amalgamul între logica libertară, uniformizantă a postmodernităţii şi logica Bisericii, contaminarea spiritualului de către aerul timpului. Susţinătoarele temei subliniază că mişcarea lor e una „feminină“, nu „feministă“, că nu fac decît să lucreze pornind de la principiile credinţei: demnitatea spirituală a persoanei, egalitatea credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, membri cu drept deplin de participare la viaţa Bisericii, care e o lume a libertăţii, a depăşirii inegalităţilor veacului.
O altă linie de argumentaţie se referă la lunga tradiţie creştină care, în ortodoxie, modelează încă mentalul majorităţii credincioşilor. Opozanţii sau reticenţii susţin că statutul femeii apare, încă de la creaţia biblică, ca unul de dependenţă faţă de bărbat, de complementaritate asimetrică, dacă nu de simbol al ispitei, iar tradiţia – teologică, rituală, comportamentală – nu a făcut decît să preia, să dezvolte şi să aplice acest dat. Egalitatea genurilor în Biserică ar mina aşadar un pilon al credinţei. Ar dezorienta gîndirea credincioşilor. Susţinătorii temei amintesc că în primele secole creştine femeia se bucura de mult mai multă libertate şi de mult mai mult respect în viaţa Bisericii decît în epocile cînd creştinismul devine credinţa oficială, adaptată la discriminările din societatea mare. În plus, spun ei pe drept cuvînt, tradiţia nu înseamnă trecut istoric de preluat repetitiv. Tradiţia creştină înseamnă o legătură de iubire, de spirit, de gîndire orientată eschatologic, care străbate prin şi peste orizontala istoriei. A menţine femeia în tăcere, supunere, marginalitate faţă de bărbat înseamnă a nu situa tradiţia în orizont ultim, acolo unde deosebirile de gen se vor resorbi. Sf. Pavel a îndemnat ca femeia să se supună bărbatului (Ef., 5, 22). Dar tot el a spus: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus“ (Gal., 3, 28). Condiţia femeii e de judecat, se adaugă, nu biologic, nici chiar strict antropologic, ci în orizontul Duhului, care ar trebui să modeleze viaţa Bisericii încă de aici.
În sfîrşit, a treia linie pe care se duce dezbaterea priveşte simbolismul spiritual şi liturgic. Opozanţii sau reticenţii invocă complementaritatea simbolică masculin-feminin ce caracterizează relaţia între Christos şi Biserică, mireasă a Sa. Ca oficiant, preotul îl reprezintă pe Christos şi se adresează, ca atare, unei adunări ecleziale „feminine“. A da femeii funcţia de preot ar dezorganiza acest simbolism. Dar şi în sprijinul temei se pot aduce argumente, aşa cum fac Élizabeth Behr-Sigel şi Nikolai Lossky, profesor la Institutul Teologic „Saint-Serge“ din Paris. Preotul nu este Christos, ci îi ţine liturgic locul. Faţă de adunare el asumă – prin delegaţie – un simbolism masculin. Dar faţă de Christos, el reprezintă Biserica, aşadar e calificat feminin. În plus, sufletul – feminin în raport cu Christos – e chemat la un oficiu interior, la ceea ce se numeşte „preoţia universală“.
Dar opozanţi, reticenţi ori susţinători ai temei, toţi sînt de acord că ea e încă străină mentalităţii ortodoxe. Că ea e de dezbătut, de interiorizat reflexiv în Biserică, de revizitat la încrucişarea între harta mentalităţilor actuale şi suflul eliberator al Duhului.
În orice caz, o temă venită „din afară“, dinspre atmosfera laică, poate stîrni, iată, dezbaterea unor chestiuni spirituale dense. Poate îndemna Biserica să regîndească mai viu mari teme precum calitatea persoanei, tradiţia, deosebirea între funcţia liturgică clericală şi starea liturgică interioară, dubla faţă a simbolului, genul ca o categorie destinată depăşirii.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons