Genraţia neaşteptată
Decretată de pana dlui Adrian Papahagi şi promulgată de Adevărul literar şi artistic (27 mai, a.c.), conceperea, naşterea şi recunoaşterea unei noi generaţii par să fi devenit în România unul dintre lucrurile cele mai simple. Din primele rînduri, autorul - medievist român (comparat cîndva de Cristian Bădiliţă cu Nicolae Iorga), şi fost analist politic la Averea - pare să vorbească în numele unei realităţi deplin consfinţite ("generaţia mea", "generaţia noastră"). Cei obişnuiţi cu strategiile impudice de autopromovare ale grupării Bădiliţă & Paleologu & Papahagi nu pot să nu aibă de la început o vagă bănuială. Acest triumvirat şi-a luat de nenumărate ori libertatea de-a redacta clasamente, validînd competenţe, dînd note, provocînd răfuieli, stablind cine anume a ajuns "să fi dat cu nasul de ucenicia lentă, dar solidă din străinătate". Prin urmare, al cui să fie mandatul semnat de "noi, cei tineri, creştini şi conservatori"? În doar cîteva paragrafe, eseul despre "Generaţia katehontică" îi ajută pe cititorii de limba română (şi mai puţin greacă) să înţeleagă despre ce este vorba. Un comentariu sui-generis la o epistolă paulină (II Tesaloniceni 2, 6)? Un manifest apocaliptic de buzunar, care ne-ar preda înţelepciunea celui care stă, pe urmele apostolului, împotriva lui Antihrist? Pentru un autor "tînăr şi încă emergent", chiar "mai întîrziat decît cel interbelic", un eseu de teologie a istoriei ar fi fost poate prea mult. Adrian Papahagi pleacă de la o constatare dureroasă, dar fără echivocuri: "nu se poate spune că generaţia noastră Ťe la putere»". Un argument suficient pentru a pregăti debarcarea adepţilor "informatizării, asfaltizării, integrării, etc." Optimismul inflexibil al autorului are atîtea accente mesianice cîte temeiuri incerte: "generaţia noastră este generaţia aşteptată de România". Ţintele nu sînt puţine, autorul pledînd pentru "predarea latinei în şcoală, eleganţa limbii române, supravieţuirea satului românesc şi respiritualizarea artei". Apărarea tradiţiei şi a valorilor sufletului ar fi, desigur, legitimă şi binevenită, generalităţile invocate nu s-ar sprijini pe nişte ambiguităţi. Pe de o parte, sînt stimate acele valori tipic moderne, cum ar fi cunoaşterea istorică: luxul necesar - mai ales unei lumi secularizate - de a avea specialişti "în siriacă, în poezia trubadurilor, în literatura islandeză veche". Pe de altă parte este apărat un ideal bucolic: "iubim mai abitir o babă desculţă şi analfabetă care crede în Dumnezeu decît un funcţionar civilizat şi liber-cugetător". Nu ştim de ce anume, la început de secol XXI, cele două opţiuni ar trebui să fie singurele alternative valide pentru un simpatizant urban al creştin-democraţiei. Înţelegem însă de ce un asemenea vis "nu se poate împlini în străinătate". Crezul religios cu parfum poporanist şi elitismul paideic de factură laică par să coabiteze - fără prea mari dileme - în acelaşi suflet. Tensiunea dintre cei doi poli nu primeşte nicăieri atenţia care se cuvine. E ignorată dificultatea - deopotrivă filozofică şi teologică - de-a gîndi transferul între certitudinile dogmei şi relativitatea unei aşezări pragmatice "supt vremi". A trăi inteligent la graniţa mobilă (privat vs public) dintre două lumi (tradiţie vs modernitate) este o asceză pe care "generaţia katehontică" pare dispusă să şi-o refuze. Această nepăsare reflexivă creşte forţa de auto-propulsie, intensifică reveria şi adînceşte contradicţiile lăuntrice. Dl Papahagi deplînge, pe de-o parte, neimplicarea "în viaţa instituţională românească", în timp ce dl Paleologu, scriind la Copenhaga despre Holbein, din biroul de reşedinţă, ne mărturiseşte: "cred că voi ieşi la pensie din MAE înainte de a fi desluşit toate misterele unei picturi eminamente ezoterice". Atît despre generaţie. În rest, Adrian Papahagi ne anunţă că se pregăteşte pentru cîteva isprăvi domestice. Urmează ritualul deja împămîntenit de tămîiere a operelor, pesemne marginalizate, semnate de doi mari exilaţi. E vorba de Cristian Bădiliţă (campion recent al invectivei grobiene) şi, din nou, Toader Paleologu (expert al necrologului autoreferenţial). Înaintea exegezei filologice se impunea, totuşi, o justă încadrare teoretică. Ar fi fost eronat să credem că vorbim despre nişte personaje izolate pe mapamond, aflate fără un program anume în republica literelor. Bărbaţi "katehontici", cei menţionaţi participă, pesemne, la un destin istoric neştiut "într-o ţară fără maeştri". Să nu ne înşelăm. Chiar după zeci de foiletoane auctoriale, Cristian Bădiliţă şi Toader Paleologu n-au spus încă totul despre sine. Geniul lor graseiat are de predat încă o lecţie de dirigenţie. În plus, junii pedagogi ai naţiunii invită acum la afilieri spontane. Principiul recrutării, însă, e aiuritor. Fără să răspundă unei anchete literare, autorul se declară "cel mai tînăr din generaţia pe care o consider şi a mea". Sîntem rugaţi să nu înţelegem aici lipsa de modestie a unui scriitor oarecare (cum sînt cei care deţin astăzi pagini de web). Adrian Papahagi (n. 1976) nu ezită să recunoască, totuşi, că personajul "cel mai precoce dintre noi" e întrupat de acelaşi Cristian Bădiliţă (n. 1968) - perceput drept "terorist pozitiv" (Toader Paleologu) printre bieţii noştri contemporani. De ce nu o caricatură, chiar şi a bunului-simţ? În sfîrşit, cu sau fără voia lor, pe lista generaţiei Papahagi apar alături de faimoasa tripletă cîteva nume distinse nu prin retorica frustrării, ci prin competenţă, reţinere şi sobrietate: Anca Vasiliu (n. 1957), Ioan Ică Jr. (n. 1960) şi Teodor Baconsky (n. 1963). Ce-ar mai fi de spus după acest trist braconaj de publicitate? Că este o dovadă de insolenţă ca ierarhiile să fie decise, în mod declarat, de către un cercetător la început de drum? Că naşterea unei generaţii nu seamănă cu fondarea perfect virtuală (eventual prin denunţ şi omisiune) a unui club sau asociaţii (qui potest capere, capiat)? Că, în plus, o generaţie angajată cultural nu e chemată să substituie sarcinilor asumate de întreg trupul Bisericii (savanţi şi analfabeţi laolaltă)? Unii ar fi crezut că o minimă doză de înţelepciune, fără să pomenim elementarele reguli de cartografiere a oricărei epoci istorice, ne învaţă în ce fel generaţiile se construiesc prin aderenţa la o paradigmă epistemică şi un cod etic, din care derivă mai apoi, aproape natural, proiectele instituţionale. Pentru aceasta trebuie să practici lucid dialogul de idei, iar nu să excelezi în uzul căznit al adjectivelor (e.g., "katechontic", "dobitocesc"). Fără această practică hermeneutică, în care simţul realităţii şi atuurile adecvării sînt vitale, invocarea credinţei va dezbina o generaţie biologică, cît orice gîlceavă seculară. Din nefericire pentru bovarici, sînt foarte puţine faptele sublunare lipsite de caracter problematic. Excepţie nu fac nici măcar conceperea invizibilă, naşterea dureroasă şi recunoaşterea afabil-tîrzie a unei eventuale "noi generaţii." Istoria culturală românească ne învaţă, în momentele sale faste, că oricine are curajul şi priceperea de a-şi duce la capăt gîndul despre un anume rost comunitar refuză ataşamentele viscerale şi apologiile narcisiste. Generaţiile, atunci cînd sînt genuine, apar dintr-un exerciţiu generos şi transparent de participare dezinteresată într-un orizont de sens capabil de universalitate. Cumetriile grăbite şi encomiul delăsător între prieteni nu sînt proba unei viziuni cu bătaie lungă, ci semnul vlăguirii foarte timpurii. Oamenii adînci evită debutul diaristic, soluţiile facile, producţia juvenilă de platitudini, invidia pauperă, împăunarea de sine, exhibiţionismul isteric. Reuşitele autentice se nasc - inclusiv pentru filologi - din echilibre înalte şi tonalităţi egale. Recunoaşterile nu se smulg patetic, nici nu se etalează emfatic, ci cresc dintr-un firesc organic al bunei aşezări. Membrii unei generaţii pot fonda în cultură reviste academice, practică ecumenismul inteligenţei creatoare, comunică exigent şi global, impun cu seriozitate noi direcţii şi standarde editoriale, schimbă eventual macazul economiei, concep uneori alte platforme politice. În toate acestea se evită mai ales ideologizarea vanităţilor tribale şi obiectivarea antipatiilor de grup. Din acest motiv, foarte simplu de priceput, generaţia anunţată de mezinul Adrian Papahagi şi năşită de precocele Cristian Bădiliţă nu pare deloc aşteptată sau deşteptată. E doar nefericită şi sectară.