Funcția critică a credinței în modernitatea tîrzie
În 1980, André Scrima a ţinut la Facultatea de Ştiinţe religioase a Universităţii Saint-Joseph din Beirut un curs pe tema-interogaţie: „Conştiinţa credinţei exercită ea o funcţie critică faţă de ordinea lumii?“. Cercetarea avea drept obiect chipul modernităţii tîrzii şi raportarea credinţei – în stare de luciditate inspirată sau reflexivă – la acest chip. Ea privea de asemenea distanţa participativă sau conflictuală a religiei faţă de cea mai recentă configuraţie a civilizaţiei occidentale. Chiar înainte de ani ’70-’80, Occidentul începuse să fie locuit de problematica diversităţii. Globalizarea pe care o iscase nu se mărginea la vălul uniformizant şi magic al Tehnologiei aruncat asupra lumii. Pricinuind circulaţie, întîlnire, conlocuire a culturilor, religiilor, identităţilor, ea a produs o explozie a varietăţii. Spectacolul acesta a putut stîrni conştiinţa respectuoasă a alterităţii, luciditatea „ecumenică“, efortul de a înţelege chipurile, atît de diferite cultural, ale universalului, aşa cum a putut stîrni atitudinea de consumator pe piaţa orizontală a bunurilor culturale. Pentru un anumit om tîrziu modern, multiplicitatea nu mai cunoaşte o transcendenţă unificatoare: nu mai există cultură, ci culturi; nu mai există religie, ci religii şi religiozităţi din care individul îşi poate alege şi combina propria identitate.
În fond, conştiinţa publică ajunsese să fie traversată de întrebări privind universalul de tip occidental, legitimitatea universalizării (şi a globalizării) formelor apusene de universal. Valabilitatea planetară a modelului apusean de civilizaţie şi de societate, raţionalitatea apuseană ca unic reper de cunoaştere şi de organizare a realului, valorile în formularea lor apuseană, toate erau de cîtăva vreme interogate, puse în chestiune, fragilizate sau regîndite şi reaşezate – de la reflecţii care ţin de o maturitate a modernităţii, capabile să se aplece critic asupra ei înseşi, pînă la o ideologie post-modernă care, în marşurile ei contestatare, erodează voios nu numai identitatea şi valorile Occidentului, ci însăşi posibilitatea unei identităţi şi a unor valori de civilizaţie larg împărtăşite. Dinaintea acestei crize a universalului, un demers de cercetare orientat spiritual, precum cel al lui André Scrima, vine cu cîteva atuuri. În primul rînd, el are îndrăzneala firească de a se mişca într-un real ierarhizat pe verticala nivelelor de realitate, al cărei pol este un Universal viu, „nefabricat“, o transcendenţă luată cu adevărat în calcul. Apoi, el face atent distincţia între acest Universal polar – care îmbrăţişează şi „complică“ în sine varietatea realului, fără a o violenta – şi formele în care universalitatea lui se comunică diferitelor culturi, în dialog şi conlucrare cu umanul. Forme care îşi pot păstra dinamismul spre unitatea Universalului viu sau care se pot închide în variante exclusiviste, şi ca atare nelegitime, la limită agresive, de universal. În măsura în care credinţa e lucidă şi autentică, ea posedă un criteriu de universalitate ospitalieră faţă de celelalte forme de universal, fie ele religioase sau laice. Iată una dintre liniile tematice care traversează reflexia lui André Scrima.
O altă trăsătură a sfîrşitului de secol XX, de la care pleacă cercetarea, este ceea ce s-a numit – cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire – „revenirea religiosului“ în societăţile şi în conştiinţa Occidentului. Un religios la rîndul lui variat, inventiv, policrom şi proteic, sincretic, în permanentă adaptare şi diversificare a ofertei. De la un religios à la carte, preparat de individ după gustul său, la religiosul de tip totalitar, care, agresiv şi masificator, anulează persoana sub povara unei norme ideologizate, modernitatea tîrzie dispune de o vastă gamă de produse religioase. Dincolo de această variată morfologie a religiosului, la care face incidental referinţă, André Scrima are în vedere revenirea în conştiinţa publică occidentală a reperului credinţei. Desigur, nu ca normă care învăluie societatea şi îi dă formă, căci tocmai istoria mutaţiei mentale care a condus de la lumile unificate ale premodernităţii la secularizarea occidentală este atent caracterizată, cu diferitele ei aspecte comandate de aceeaşi logică a unor progresive delimitări. Ci credinţa ca dimensiune ireductibilă a umanului, o dimensiune care, datorită laicităţii, e pusă în situaţia de a se repoziţiona faţă de ordinea concretă a lumii, fără a-şi trăda orientarea spre zenitul divin. Pentru André Scrima, laicitatea oferă credinţei o binefăcătoare criză, o provocare mobilizatoare, un teren unde universalul credinţei e de pus la încercare.
Căci, dacă transformată în dogmă, secularizarea poate reduce umanul la un univers închis – cel al istoriei şi socialului –, credinţa rămîne un vector care taie orice univers închis, inclusiv cel al religiosului sedentar, indicînd – fără a impune – posibilitatea articulării cu Infinitul viu. André Scrima vorbeşte, în această privinţă, despre un „profetism al sensului“ ce revine oricărei credinţe autentice. Dar, în această menire cu totul aparte, credinţa are a se învesti tocmai cu deschiderea ei nemărginită, cu universalul ei. A indica posibilitatea articulării cu divinul nu înseamnă, pentru André Scrima, limitarea acestei posibilităţi la o singură credinţă, monopol pus asupra drumului eliberator, cu excluziunea sau cu diminuarea celorlalte tradiţii. Dimpotrivă, „luciditatea ecumenică“ a unei credinţe constă în a privi căile diferitelor tradiţii şi, alături de ele, laicitatea însăşi, ca trasee cuprinse în planul universal al lui Dumnezeu, ca semne, cifruri de interpretat, ale unei istorii orientate spre sensul ei trans-istoric. „Luciditatea ecumenică“ a credinţei constă în a privi realul din „polul plus“ atotcuprinzător.
Distincţia pe care îşi construieşte cercetarea André Scrima este cea între credinţă şi religie. Fără a miza pe o deosebire conflictuală, de tip Karl Barth, André Scrima o defineşte pe prima drept confruntare directă a omului cu divinul: credinţa e deschidere şi intimitate între cei doi parteneri, contemporaneitate a omului cu originea lui transfiguratoare. Cealaltă – religia – fiind reflectarea organizată, instituţională, normativă a celei dintîi într-o comunitate, o cultură, o civilizaţie. Amplu tematizată, această distincţie ierarhică dă cheia de interpretare pentru raportul conştiinţei angajate spiritual cu „ordinea lumii“. Ordine care poate deveni sistem închis nu numai pentru o conştiinţă secularizată, ci mai ales pentru o conştiinţă care îşi reduce credinţa la o religie instalată în temporalitate, adaptată temporalităţii, secularizînd astfel însuşi absolutul. În acest caz, raportul între conştiinţă şi „ordinea lumii“ devine unul de complicitate, concurînd la închiderea realului într-un orizont fără transcendenţă. Figura lui emblematică este Marele Inchizitor al lui Dostoievski, o referinţă care revine insistent. Dar ordine a lumii care se menţine deschisă, orientată vertical, primind şi interpretînd semnele divinului, pentru o conştiinţă animată de credinţa vie, creatoare, îndrăzneaţă, lucidă, trează – căci, spune André Scrima, singurul păcat este să nu fii treaz –, o conştiinţă care critică, uneori vehement, încarcerarea umanului într-o lume fără libertate şi fără depăşire de sine. În acest caz, raportul între conştiinţă şi „ordinea lumii“ devine unul de transfigurare, de lectură a ordinii lumii din perspectiva zenitului divin. Poate că figura culturală a veacului al XX-lea cea mai potrivită pentru a semnifica o astfel de critică vehementă şi transfiguratoare este Nikolai Berdiaev, invocat de altfel de André Scrima ca un exemplu de luciditate verticală. Cu personalismul său metafizic, Berdiaev s-a revoltat neîncetat şi aprig împotriva sociomorfismului sub care cade prea adesea religia, a tematizat neîncetat şi aprig elanul creator care îl reconduce pe om în lumea libertăţii, făcînd din el un partener necesar divinului. Din această perspectivă polară priveşte André Scrima distincţia ierarhică între credinţă şi religie, cea din urmă nefiind legitimă decît în măsura în care, condusă şi dezmărginită de cea dintîi, acceptă să fie o instituţie care îşi afirmă propria depăşire, care întipăreşte în actualitatea imediatului urme vectoriale spre actualitatea absolutului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată este Nicolas de Cues ou l’autre modernité, L’Harmattan, Paris, 2010.