Fraternitate religioasă la Abu Dhabi
Vizita recentă a Papei Francisc în Emiratele Arabe Unite (3-5 februarie) a fost calificată drept un eveniment istoric pentru relaţiile interreligioase. În spiritul declanşat la Conciliul Vatican II, Papa vizitase deja cîteva ţări majoritar musulmane: Egipt, Azerbaidjan, Bangladesh, Turcia. Dar acum, se spune, un Papă vine pentru prima oară în Peninsula Arabă, leagăn al islamului şi pînă astăzi un teritoriu-simbol al său. Sigur că doar „premiera teritorială“ nu ar fi fost de ajuns pentru a socoti evenimentul drept „istoric“. Mai important e mesajul întîlnirii cu liderii de la Abu Dhabi şi cu responsabili religioşi din lumea musulmană, printre care Ahmed al-Tayeb, fost rector al Universităţii Al-Azhar, acum imam al moscheii Al-Azhar din Cairo, instituţie cu mare autoritate pentru sunnism. Importante au fost atmosfera şi spectacolul întîlnirii. Slujba oficiată de Papă a reunit 130.000 de creştini, majoritatea lucrători străini, veniţi din Asia, dar şi 4000 de musulmani.
Cu prilejul vizitei papale a fost organizată de asemenea o reuniune pe tema „Fraternitate umană“, la care au participat reprezentanţi ai diferitelor religii. În sala de conferinţe, Papa Francisc şi Imamul au intrat mînă în mînă. „Pentru prima oară“, nota Arthur Herlin în publicaţia Aleteia, „cele două credinţe se află nu faţă în faţă, ci alături pentru a construi «un drum de pace şi reconciliere» pentru toţi oamenii de bunăvoinţă“. În cuvîntările sale, Papa a susţinut cu energie opoziţia faţă de orice violenţă religioasă, a îndemnat religiile să construiască o „arcă a fraternităţii“ pentru umanitatea actuală. A pledat pentru libertatea religioasă, care „nu se mărgineşte la libertatea de cult, ci vede în celălalt un frate“. Dialogul real, a spus el, presupune identitatea afirmată a interlocutorilor. E nevoie de „curajul alterităţii, ceea ce înseamnă deplina recunoaştere a celuilalt şi a libertăţii lui“ (Vatican News). Ca semn al acestei atitudini, Papa şi marele Imam şi-au înscris semnătura pe două dale ce vor sluji la ridicarea unei biserici şi unei moschei alăturate, deschise către un centru comun de dialog interreligios. Noutate remarcabilă într-o ţară puternic musulmană.
E drept că evenimentul a slujit nu numai fraternităţii religioase şi umane. A slujit, cum notau diferiţi observatori, şi puterii de la Abu Dhabi. A adăugat o trăsătură spectaculoasă imaginii de ţară deschisă spre diversitatea religioasă, tolerantă, opusă islamismului radical, pe care regimul vrea să o construiască. (Deşi, se adaugă, acelaşi regim interzice orice disidenţă ori opoziţie.)
„Cum pot fi religiile canale ale fraternităţii mai degrabă decît bariere de separare?“, iată întrebarea pe care Papa şi responsabilii religioşi reuniţi la Abu Dhabi îi îndeamnă pe credincioşii tuturor religiilor să şi-o pună. Cum se poate ivi fraternitatea nu numai la nivel teoretic, declarativ, festiv, ci practic, în teren? Întrebarea nu e nouă. Răspunsurile nu sînt la îndemînă. Ba cîteodată sînt nedumeritoare.
Un mare vizionar sufit al secolelor XII-XIII, Ibn Arabî, e celebru pentru declaraţiile lui ecumenice. (Despre tipul lui de cunoaştere contemplativă, Ahmed al-Tayeb a tradus în arabă importante studii occidentale.) Starea spirituală pe care o atinsese acest înalt musulman, impregnat de Coran, îi îngăduia să aibă experienţa convergenţei transcendente a credinţelor. „Inima mea“, spune el, „a ajuns în stare să găzduiască orice formă. E… pentru călugări mînăstire! E… kaaba pentru pelerinul care îi dă roată, Tablele Torei şi filele Coranului! Cred în religia iubirii, oriîncotro se îndreaptă caravanele ei, căci iubirea mi-e religia şi credinţa.“
Şi totuşi, Ibn Arabî, care găzduia interior convergenţa căilor spre Unu, se împotriveşte toleranţei religioase. Îl învinuieşte pe prinţul Konyei că, lăsînd să se audă în cetate clopotele bisericilor creştine, încurajează asociaţionismul (shirk) şi credinţa falsă (kufr). Nu bunăvoinţa, ci rigoarea religioasă e îndemnul pe care înaltul contemplativ i-l adresează guvernantului. Pentru sensibilitatea noastră modernă, „cel mai mare maestru al sufismului“ are o atitudine scandaloasă faţă de celălalt religios. Agravată de ceea ce poate apărea drept dedublare şi „trufie“ spirituală: un mod de credinţă pentru comunitatea musulmanilor de rînd, altul pentru sufismul vizionar. Dar nu numai sensibilitatea noastră modernă, croită pe libertatea de conştiinţă şi pe libertatea religioasă, e contrariată. Coranul însuşi, prin anumite versete privind „religiile Cărţii“, i-ar putea aduce obiecţii lui Ibn Arabî. De exemplu versetul V, 48: „Noi am hotărît fiecăruia dintre voi o lege şi un drum. Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură adunare, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul ce vi l-a făcut. Întreceţi-vă unii cu alţii în cele bune…“ (traducere de George Grigore).
Totuşi am rata, cred, semnificaţia dublei atitudini a lui Ibn Arabî dacă am judeca-o numai după criteriile toleranţei şi egalitarismului. Criteriul lui este „optic“, se referă la modul cum credinciosul îşi priveşte credinţa. Deosebirea cade, aici, între două tipuri de perspectivă. E, pe de o parte, perspectiva potrivit căreia credinţa ţine preponderent de „legea“ religioasă în aspectul ei prescriptiv, „obiectivat“, cvasi-mărginit la cerinţe de ordin formal. Ea recunoaşte Unul prin intermediul propriei sale unicităţi – înţeleasă ca superioritate faţă de alte forme sau căi religioase. Subsumează în fond unicitatea metafizică unei unicităţi vizibile, administrate de uman. În prezenţa altor căi religioase, adeptul ei poate să alunece spre sincretism (asociaţionism, credinţă falsă), dar riscul mai verosimil constă în agresivitate exclusivistă şi fundamentalism. Ibn Arabî o ştie prea bine. Datorită îndrăznelilor lui contemplative şi ecumenice, unii doctori legalişti ai islamului l-au combătut din timpul vieţii şi pînă astăzi ca pe un grav pericol. De cealaltă parte e „perspectiva convergenţei“, care ia seama la universala radiaţie a divinului. Deosebirea făcută de Ibn Arabî poate fi citită nu ca dedublare, ci ca îndemn la saltul înţelegerii, la transformarea credinciosului în „spiritual“ care, urmîndu-şi calea proprie, recunoaşte totodată generozitatea Polului divin, universalitatea lui, mulţimea căilor prin care El se oferă participării.
La mijlocul secolului al XV-lea, cardinalul Nicolaus Cusanus, contemplativ creştin, îşi punea şi el problema unei relaţii cu islamul eliberate de regimul conflictului. Într-o visio meditativ-intelectuală, el face să se reunească în faţa lui Christos, Înţelepciunea divină, reprezentanţi ai tututor religiilor. Tuturor Logosul le conduce înţelegerea spre convergenţa transmundană. Cusanus propunea astfel o concordia a credinţelor, obţinută prin înţelegerea rostului lor ultim.
***
La Abu Dhabi, Papa argumenta libertatea religioasă prin lumina pe care Dumnezeu o imprimă în inima fiecărui om. Cu acelaşi argument pleda pentru angajarea credincioşilor într-un dialog fratern de fiecare zi. Un astfel de dialog nu ar putea face oare să răsară în fiecare interlocutor conştiinţa convergenţei credinţelor spre Acelaşi? Nu ar întări, în fiecare, conştiinţa rostului ultim al credinţei proprii?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.