Francisc și Clara
Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată. E cu adevărat uimitor cum cei doi, născuți în veacul al XIII-lea la Assisi, au răspuns împreună, cu o radicalitate asumată, unei vocații de renaștere spirituală care a iradiat nu doar în Umbria și în Italia, ci în valuri succesive pînă în Africa, Asia sau cele două Americi. Assisi a devenit, grație forței lor inspiratoare, un loc incomparabil al frumuseții, al păcii și al comuniunii. Copii de oameni înstăriți, Francisc și Clara ar fi putut urma căile omenești ale timpului, aventurile cavalerești și bucuriile familiei. Relația lor ar fi putut fi cu totul alta, dacă nu ar fi trăit, mai întîi Francisc și apoi, urmîndu-l curajos, Clara, o convertire capabilă să schimbe o întreagă lume.
Figurile lor sînt astăzi cunoscute nu numai ordinelor franciscane și istoricilor Evului Mediu, ci și nenumăraților turiști care, înainte de a le citi viețile din romanele lui Hesse, Julien Green sau Kazantzakis, au văzut filmele lui Michael Curtiz, Franco Zeffirelli sau, mai recent, Michele Soavi. Francisc și Clara au devenit, am putea spune, personaje ale culturii pop, ceea ce confirmă, încă o dată, fascinația care continuă să pulseze din mica cetate medievală. Sigur că fiecare epocă își are propria lectură, dezvoltînd și accentuînd, uneori ilegitim, alteori doar exagerat, fire ale istoriei inițiale. Francisc a fost redescoperit și iubit pentru dimensiunea sa contestatară sau pentru proto-ecologismul său, tot așa cum Clara reapare în autonomia sa feminină, rebelă și stăpînă pe sine, adică la antipozii imaginii clișeizate despre feminitatea medievală. Însă, spre deosebire de alte figuri ale creștinismului, de Lazăr, de pildă, sau de Maria Magdalena, cei doi prieteni din Assisi nu au putut fi confiscați de lecturi parțiale sau ideologice, ori de interpretări în răspăr total față de sensul autentic al vieții lor. Sîmburele de mister al convertirii și al unei relații de afinitate spirituală rară, de fidelitate fără cusur față de făgăduințele făcute lui Dumnezeu, dar și de imensă libertate interioară, rezistă încercărilor omenești de a-l pătrunde sau de a-l asimila.
Într-o vreme în care doar trubadurii visau la o iubire pură și inaccesibilă, Francisc și Clara au întrupat prietenia pe care un bărbat și o femeie o pot trăi în orizontul credinței vii, depășind toate condiționările. Amîndoi au făcut gesturi de radicală ruptură socială, care i-ar fi putut marginaliza pentru totdeauna. Amîndoi au trăit, cu austeritate și tandrețe, o fidelitate hrănită de consacrarea lor totală. Se spune că ucenicii lui Francisc, sensibili omenește la suferința Clarei de a sta în recluziune față de părintele ei spiritual, i-ar fi reproșat amical și fratern lui Francisc prea marea asprime. Însă ceea ce ochii trupești nu vedeau întotdeauna era continua comunicare de har și afecțiune spirituală între cei doi. La finalul vieții, Francisc simte că trebuie să stea mai aproape de Clara, pentru că el, în care Dumnezeu lucrase marea convertire și își întipărise stigmatele, avea nevoie de mîngîierea unei prietenii pentru veșnicie. Clara nu era doar discipolă, ci, ca în orice veritabilă prietenie, era egala lui. Fidelitatea unuia față de altul venea din tainica și irezistibila adăpare din același izvor al inspirației divine.
Un film al lui Fabrizio Costa i-a atras la un moment dat atenția părintelui Raniero Cantalamessa, fiu spiritual al sfîntului Francisc și predicator de mai multe decenii al Casei pontificale, mai ales prin scena de la început: Francisc se plimbă pe o pajiște, iar Clara, oarecum în joacă, încearcă să pășească efectiv pe urmele pașilor lui; cînd e întrebată: „Ce faci? Îmi calci pe urme?”, ea răspunde cu luminoasă voioșie: „Nu, calc pe altele, mult mai adînci”. Părintele Cantalamessa avea dreptate: aici pare a fi intuită relația lor spirituală, pe care istoria franciscanismului a confirmat-o. Clara nu ar fi fost sfînta pe care o cunoaștem fără Francisc, însă nu e mai puțin cea care a hotărît să urmeze un tinerel cam excentric, în care a văzut urmele mai adînci ale unui părinte spiritual.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).