Fostul Orient creștin
După cum bine știm, creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu, unde a înflorit aproape două milenii, coabitînd pașnic (sau nu) cu alte religii și civilizații. În fond, fertilitatea Levantului provine din această constantă tensiune polimorfă: pe de o parte, monoteismul – creștin-ortodox și bizantin –, pe de alta, vechiul rival persan, dar și lumea arabo-otomană, ca să nu mai pomenim disidențele doctrinare din vastul catalog al ereziilor christologice, pe baza cărora au apărut diferite Biserici schismatice. O mare densitate de creație spirituală, incluzînd toate genurile literaturii patristice, poezia mistică, arhitectura sacră, liturghiile, structurile canonice și instituțiile monahale reprezintă darul Orientului creștin în zestrea patrimoniului universal. Iată însă că, după căderea tuturor imperiilor (începînd cu acela bizantin), creștinismul oriental (sub toate întruchipările sale, din Armenia în Egipt și din Siria în Peninsula Arabică, pînă spre subcontinentul indian) a intrat în reflux istoric. Războaie, reconfigurări politice, anexări coloniale și convulsive procese postcoloniale, mize strategice, legate de accesul la resurse sau la rutele comerciale – explicații avem cu nemiluita!
Mai trist e punctul aproape final al acestui proces. Islamul s-a tot extins, evacuînd rînd pe rînd comunitățile tradiționale din diaspora iudaică și pe cele creștine. Asta s-a petrecut și pentru că Occidentul – tot mai secularizat, dar nu încă vindecat de reflexele sale eurocentrice (pe alocuri rasiste) – s-a dezinteresat de soarta acestor comunități străvechi, pline de o noblețe în tonuri de aur stins. Am mai scris despre acest exod forțat al creștinilor orientali care, doar pentru că sînt arabi, sînt maltratați ori priviți (dacă sînt primiți) cu mari rezerve. Decreștinarea Orientului Mijlociu e o victorie ciudată a Occidentului în lunga lui confruntare, adesea fratricidă, cu partea răsăriteană a fostei orbis romane.
Orientul devine așadar, sub ochii noștri, o posesiune arabo-musulmană, sub acoperișul neo-otoman al Turciei contemporane. Sigur, în Israel, care găzduiește locurile noastre sfinte, situația e mult mai bună, pentru că vorbim despre o democrație capabilă să protejeze siturile și oamenii credinței creștine. În rest însă, mai ales acum, în Siria, dar și în Egipt sau Irak, creștinii sînt incendiați în locașurile lor de cult, mitraliați, decapitați sau (în cazul cel mai puțin sinistru) lăsați să plece unde văd cu ochii. Există, firește, guverne europene care trag semnale de alarmă, așa cum putem conta pe solidaritatea cu creștinii orientali vădită de felurite organizații catolice sau protestante. Din partea Bisericilor Ortodoxe, ocupate cu propria reconstrucție postcomunistă, gesturile de întrajutorare și conștientizare a opiniei publice sînt palide și sporadice. Nu există încă o conștiință a tragediei care, fiind mai puțin mediatizată decît (să zicem) atacurile teroriste pe sol occidental, continuă aproape inexorabil. Informația e puțină – și de nișă (portaluri creștine) –, așa încît pasivitatea publicului larg se subînțelege.
Dificultatea ține și de inextricabilul amalgam politico-religios al conflictelor din Orientul Mijlociu. Altfel spus, de faptul că persecutorul nu e cutare regim opresiv (de tipul dictaturilor comuniste), ci un mănunchi de forțe guvernamentale inspirate coranic, sub semnul sharia, al salafismului sau al altor forme (uneori anarhiste) de fundamentalism. Chiar și ISIS își revendică demnitatea „statală“! Din acest motiv, diplomația occidentală (complet separată de orice agendă religioasă) dialoghează cu un interlocutor hibrid, care combină interesele politico-militare cu argumentele teologice islamice. În vreme ce Occidentul discută chestiunile respective prin lentila drepturilor omului, Orientul arab complică dialogul, pentru că ascultă și de o logică implicit „misionară“. Dincolo de acest paravan cu un desen geopolitic sofisticat, se consumă multă suferință nedreaptă: un soi de martiriu tăcut, masiv, la care asistăm aproape paralizați.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.