Flirtul criticilor cu neantul - The Tree of Life
Pe LiterNet.ro găsim o colecţie de cronici despre filmul american The Tree of Life (2011), regizat de Terrence Malick, cîştigător al Palme d’Or în acelaşi an. Opiniile sînt, în general, negative. Dar tocmai pentru că vizează un film atît de ambiţios – şi unul care a provocat vii comentarii nu doar printre criticii de film, dar şi printre filozofi şi teologi – ele au valoarea de indicatori ai unei stări de spirit ce pare dominantă în mediile intelectuale româneşti şi europene. Cred că merită să ne oprim o clipă asupra tipologiei acestor reacţii.
Aparent, e vorba, în mare parte, de legitime judecăţi estetice. Se vorbeşte de o „viziune cu reale şanse de şlagăr“, „lipsă de ingeniozitate“, „creativitate scăzută, imagini din natură luate de la Discovery Channel“, „cosmetice vizuale produse în masă“, „clişeu şi kitsch“, „film lung şi greu“, „film plicticos“. Cum bine ştim, gusturile nu se discută – unora le-a plăcut filmul, altora nu, prestigiul criticii (exclusiv) estetice în cultura română este de neatins, iar discuţia se poate încheia aici, cu regretul victoriei stilului simplist american în spaţiul fin, stilat, al filmului european.
Dar o analiză mai atentă relevă ceva mai mult, un laitmotiv trădînd o atitudine ce se maschează într-o inocentă critică estetică, dar care se bazează, de fapt, pe o clară opţiune etică şi metafizică. Gabriela Filippi, de pildă, observă că Malick a dezvoltat nişte „mecanisme de intimidare“ a spectatorului, pentru a-i sugera viziunea sa „simpatică“ despre lume, ideea că viaţa este „plăcută şi grandioasă“. Dacă viaţa ar fi fost neplăcută, ar fi observat aceste mecanisme de intimidare? – aş întreba, dar voi reveni mai jos. Andrei Gorzo, cu obişnuita atitudine a criticului care le-a văzut pe toate, plictisit de aceleaşi procedee cinematografice, expune în cîteva rînduri lipsa de talent şi clişeele în care se zbate Malick: natura – pentru regizorul american – e „egoistă şi aşa mai departe“ (şi pare că toate dezbaterile de teologie naturală sînt deja cunoscute de Gorzo), iar filmul e aşezat „în format de pastorală americană, suburbia înflorind în Pax Eisenhoweriana“; la final, ni se aminteşte că viziunea regizorală şi mijloacele alese nu depăşesc acele filme studenţeşti despre „nefericirea nedramatizată a omului-modern-care-a-căzut-din-rai“ (un procedeu stilistic asemănător întîlnim şi în cronica filmului Shame: „mai mult decît un hollow man reprezentativ pentru vremurile-lipsite-de-Dumnezeu-în-care-trăim“, temă care ar oferi muniţie „editorialiştilor reacţionari“). Florin Neagu e mult mai explicit în supărarea sa: Malick a stricat tot, încercînd să dea o turnură teologică unei poveşti familiale ce ar fi avut – pare să ştie Neagu – alt înţeles. Lucian Maier demască încercarea filmului de a impune un anumit discurs, o singură opinie dintre multe altele posibile. Stupefiant, el afirmă că filmul nu depăşeşte în conţinut „istoriile de profil de pe Viasat Nature sau de pe Discovery World“, fără să observe că nu e nici urmă de viziune creştină pe aceste posturi, fără a face distincţia elementară dintre divinizarea new age, siropoasă, a naturii şi doctrina creştină despre Creaţie şi Dumnezeul infinit transcendent. Mai mult, Lucian Maier ar fi vrut un film incisiv la adresa marilor religii, iar tot ce a găsit, în schimb, a fost un fel de „predică a Bisericii“. În sfîrşit, crede el, ceea ce vrea să spună regizorul american – că micul conţine marele, că există o corespondenţă intimă, analogică, între un microcosmos sau o microistorie şi macrocosmos – este fals, iar încercarea unui regizor de a sugera acest lucru produce clişeul şi kitsch-ul. Iulia Blaga – altă persoană care a văzut multe filme şi s-a săturat de întrebările perene asupra sensului vieţii – observă interogaţii filozofice „găunoase“ într-un film lung, greu, repetitiv, marcat de voci din off – pe care, într-un clip, le imită parodic: „Oh, God, de ce e atîta rău...“
Cu alte cuvinte, recepţia filmului The Tree of Life este departe de a fi mărginită la un fundament estetic. Ce au în comun aceste mărturii este răceala sau ostilitatea cu care e primită viziunea teologică a lui Terrence Malick. Însă nici acest fapt, nici judecăţile estetice nu constituie problema, ci pretenţia neutralităţii, a unui punct de vedere cu adevărat „liber“, obiectiv, ce ar putea întemeia o critică dincolo de angajamente ideologice sau teologice. Tipică modernităţii tîrzii este superstiţia că există zone ale cunoaşterii sau ale exprimării artistice cu adevărat libere de prejudecăţi, metanaraţiuni, opinii religioase retrograde. În ştiinţă există pozitivismul şi cultul observaţiei empirice. În politică este mitul liberal al agorei, în care ne putem întîlni cu toţii după ce lăsăm la o parte „diferenţele care ne despart“. Iar în cultură există mitul „autonomiei esteticului“, credinţa (da, credinţa) că trebuie să căutăm într-o creaţie culturală doar valoarea estetică, ignorînd mesajul profund al acesteia.
Dar această idee a mers mult mai departe. Constant, întîlneşti critici care fie denunţă explicit un angajament religios/moral – reproşîndu-i autorului că a fost prea blînd faţă de respectiva doctrină (de regulă, e vorba de cea creştină sau de o critică a derivelor morale contemporane) sau că nu a fost obiectiv şi a încercat să impună cititorului / spectatorului o anumită idee – fie, mimînd plictiseala şi suprasaturaţia, resping opera pentru că nu a fost suficient de „subtilă“. În acest ultim caz, aparenţa unei judecăţi estetice este uneori îndepărtată chiar de autorul criticii, iar ceea ce părea o nevinovată evaluare a „calităţilor artistice“ se dezvăluie ca masca unui visceral angajament ideologic. Într-un dialog cu Alexandru Budac din aprilie 2008, Alex. Leo Şerban, după un schimb iniţial de amabilităţi şi o serie de elogii la adresa filmului 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, după ce atrage atenţia că acesta nu a fost un film despre avort şi că trebuie să observăm măiestria, dincolo de „agende“, a realizării cinematografice a lui Mungiu, se declară, totuşi, „categoric pro avort“. Începînd o argumentaţie înfiorătoare despre noţiunea de Existenţă, superioară celei de Viaţă – „Moartea unui copil este mai puţin tristă decît moartea unui adult. (...) Pentru că ceea ce acel copil nu va fi trăit (Existenţa) este ceea ce va fi îmbrăcat toată viaţa celorlalţi – o întreagă viaţă făcută din gesturi şi sentimente împărtăşite cu cei din jur, amintiri comune, timp colectiv. Este un «timp cultural» trăit împreună cu ceilalţi; timpul unui copil care moare nu are aceeaşi densitate afectivă.“ – Leo Şerban găseşte apoi că secvenţa în care e arătat, secunde bune, un fetus mort este un gest prin care Mungiu „forţează şi manipulează“.
Acesta este un exemplu al unei critici estetice ce reuşeşte cu greu să mascheze opţiunea ideologică a autorului. În opinia mea, primul lucru ce trebuie indicat ca fiind comun acestor opinii este că toate pleacă de la o credinţă, şi nu de la o pretinsă obiectivitate: toţi aceşti autori (şi, de fapt, toţi oameni ai acestui Pămînt) au un profund angajament moral, o viziune metafizico-teologică, şi nu sînt doar umili slujitori ai „autonomiei esteticului“. Al doilea este că această viziune – în măsura în care se maschează într-o nevinovată chestiune de gust artistic – se caracterizează printr-o ontologie nihilistă, o fragmentare a cunoaşterii şi, uneori, pretenţia totalitară de a impune un singur punct de vedere.
Astfel, vechea noţiune a Fiinţei ce ar conţine în sine atributele transcendentale ale Unităţii, Adevărului, Binelui şi Frumosului – fiecare dintre acestea echivalînd cu celelalte, deci, Frumosul neputînd fi ontologic disociat de Bine şi Adevăr – este, evident, distrusă. Mai simplu spus, pentru premoderni (şi creştinii din toate timpurile), toată fiinţa este una, bună, adevărată, frumoasă pentru că are ca fundament pe Cel care este sursa infinită a oricăror calităţi – Cel care este El însuşi infinit de frumos. Creaţia artistică – expresia conştiinţei de sine şi a libertăţii omului – este cu adevărat liberă în măsura în care pleacă de la premisa că Fiinţa este una – adevărată, bună, deci frumoasă – şi că sarcina omului este să aducă încă o variaţiune în această simfonie infinită, încercînd să imite, să dea încă o turnură analogiilor nesfîrşite din creaţie şi dintre creaţie şi Creator.
Semnificativ este că, pe măsură ce modernitatea filozofică aduce o treptată golire de sens şi finalitate a lumii vizibile – aceasta devenind acum doar cîmpul interacţiunilor mecanice şi al elanului uman transformist nelimitat –, se schimbă fundamental şi noţiunile de frumuseţe şi creaţie artistică. Dacă prima devine treptat o noţiune tot mai desuetă, lipsită de un corespondent obiectiv (ce să fie frumos într-o lume dezvrăjită?), înlocuită cu un concept al „sublimului“ ce ar corespunde unui permanent (şi cvasignostic) „dincolo-de“ lumea fenomenală, creaţia artistică se decuplează de la realitatea cîndva frumoasă-bună-adevărată şi, avînd ambiţia descătuşării finale, începe să lucreze în gol. Criteriile de evaluare se fragmentează pe măsură ce şi disciplinele academice ale filologiei, istoriei, teoriei artei capătă o autonomie ce se va traduce prin absenţa dialogului. Important devine acum nu ce spui, ci cum. Se impune criteriul purei creativităţi, al realizării tehnice, al „calităţii literare“ sau al „măiestriei“. Nu interesează, de pildă, viziunea teologică a lui Dostoievski, ci talentul său literar şi „fineţea portretelor psihologice“. În paralel, lumea exterioară – natura, oamenii, valorile – încetează să mai fie un punct de referinţă, impunîndu-se, în schimb, subiectul cu o creativitate radicală, mereu în luptă cu limitele, constrîngerile, tabuurile – chiar dacă acestea erau constituite, uneori, de un peisaj natural sau un om în suferinţă cerînd ajutor. Aceste două exemple simple ajung, astfel, în tot mai larga categorie a „clişeelor“, alături de trecut, tradiţie, creştinism, familie; alături de tot ce e bun şi frumos, drept şi virtuos. Întreaga existenţă devine un clişeu.
Aşa putem înţelege mai bine reacţia scîrbită a autorilor de mai sus la adresa folosirii de către Malick a unor imagini care, altădată, atunci cînd Europa era creştină, ar fi trezit emoţie: crearea universului, minunea naşterii unui copil, frumuseţea infinită, mereu alta, mereu spunînd ceva nou, a lumii naturale. Şi chiar presupunînd că regizorul a reprodus imaginile de pe Discovery şi Viasat Nature, aş întreba: şi ce-i cu asta? De ce, în fond, sîntem sătui, plictisiţi de aceste imagini? Cum am ajuns să nu mai observăm ceea ce creştinismul a proclamat de la început – că întreaga creaţie este „o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru om“? Ce alternativă alegem? Şi cum va fi abisul istoric deschis de acest plictis metafizic, de această răceală cu care întîmpinăm minunile din jurul nostru?
Este semnificativ că, într-una dintre cronici, Codruţa Creţulescu elogiază viziunea deformată a lui Almodóvar asupra artei, a omului şi sexualităţii, pentru a-şi declara apoi dezamăgirea faţă de The Tree of Life. Intelectualii români şi europeni (sîntem, în sfîrşit, sincronizaţi!) reproduc, astfel, atmosfera din cafenelele vieneze de la 1900 sau din cercurile culturale „efervescente“ din Germania anilor ’20. Aceleaşi idei despre arta ce trebuie să rupă tabuurile, acelaşi elogiu al creativităţii cu orice preţ, aceeaşi metafizică nihilistă a violenţei ontologice – fie sub forma dialecticii, fie sub forma noţiunii unui haos primordial din care şi către care curg toate, concepte interşanjabile şi întîlnite din nou în gîndirea postmodernă, aceeaşi căutare a unui sublim dincolo de istorie şi vizibilul lipsit de sens, la care se adaugă obsesia anticreştină şi resentimentul antiamerican – domină dezbaterile. Flirtul cu grotescul, coşmarul, pericolul, cu experimentele politice („Yes, we can!“), cu noi forme de reducţionism antropologic, noi definiţii ale identităţii sexuale şi noi idei despre relaţiile intime unesc aceste trei momente istorice. Urmează un nou dezastru? Nu ştim. Putem doar să arătăm că, în spatele acestui vacarm, se ascunde tot o credinţă (în neant) şi că, în spatele afirmării libertăţii „absolute“, se ascunde prizonieratul benevol într-o fluctuaţie spasmodică, nesfîrşită, a lumii şi a sinelui, pe fundalul întunecat al nefiinţei. Şi că nici măcar acest refuz nu poate depăşi sau tulbura ceea ce este sugerat la începutul şi la sfîrşitul filmului The Tree of Life: taina misticilor, „lumina neînserată“, intervalul infinit de iubire dintre persoanele Sfintei Treimi, eterna pace, eterna răbdare.
Alin Vara este masterand în Teologie la Universitatea din Bonn.