Filozofia a murit. Chiar noi am ucis-o

6 iulie 2011   DIN POLUL PLUS

Cu cîtva timp în urmă, în cadrul Conferinţei „Google Zeitgeist“ controversatul fizician şi cosmolog Stephen Hawking afirma cu seninătate şi fără prea multă argumentare că „filozofia a murit“. Au urmat bineînţeles o serie de reacţii, care mai de care mai virulente: filozofi şi teologi s-au întrecut în argumente pentru a infirma cu cît mai multă vehemenţă şi rigoare anunţul sumbru al omului de ştiinţă. Şi eu, recunosc, am fost şocată şi am vrut să îi demonstrez cumva domnului Hawking că nu are dreptate. Dar dacă totuşi ne pripim? Înainte de a respinge o idee, trebuie mai întîi să o înţelegem. Dacă totuşi respingem prematur această afirmaţie, doar pentru că aduce teamă şi neîncredere în propriile noastre strădanii? Incertitudinea – cea de-a doua natură a filozofului şi una dintre cele mai importante facultăţi mentale ale omului – poate deschide nenumărate porţi şi poate duce la descoperiri nebănuite. Să fim umili deci şi să lăsăm la o parte certitudinea că noi (fie ca filozofi, teologi, umanişti sau oameni de opinie) deţinem adevărul şi că omul de ştiinţă greşeşte. Să ne îndoim pentru o clipă de ideile, principiile şi adevărurile noastre.  

Dacă stăm bine să ne gîndim, domnul Hawking nu a făcut de fapt altceva decît să reformuleze un aforism vechi de peste un secol, şi anume că „Dumnezeu a murit“. În contextul societăţii moderne, ceea ce Friedrich Nietzsche prevestea era moartea metafizicii – o metafizică care îşi atinsese potenţialul în secolul al XIX-lea şi care continuă şi astăzi să se volatilizeze. Cu alte cuvinte, moralitatea a găsit alte modalităţi de a se reinventa în afara Creştinismului, iar omenirea a respins credinţa într-o ordine cosmică şi valorile absolute pe care aceasta le-ar presupune. Nu ne mai putem mulţumi cu simplul răspuns că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum nu putem lua drept adevăr suprem cuvîntul scris al Bibliei. Domnul Hawking are dreptate cînd afirmă că filozofii şi teologii nu mai pot răspunde la întrebările fundamentale ale individului pentru că nu au ţinut pasul cu dezvoltările ştiinţei. Cu o singură, dar necesară obiecţie: fizicianul îi pune în aceeaşi oală pe teologi şi filozofi. Or, aici – ca absolvent/etern student de filozofie – mă văd obligată să reacţionez: teologia este studiul religiei şi deci al unui sistem de idei despre cosmos şi natura umană; filozofia este studiul problemelor fundamentale ale individului precum existenţa fizică/mentală, cunoaşterea, limbajul etc. Filozofia se deosebeşte fundamental de teologie prin observarea şi abordarea critică a universului fizic şi mental, cît şi prin dependenţa de raţiune şi argumentul logic.  

Ceea ce numim noi astăzi filozofie şi ştiinţă îşi au de fapt origini comune în Grecia antică, unde constituiau unul şi acelaşi domeniu de studiu. Fizica şi metafizica – deşi au suferit o uşoară schimbare de înţeles – erau în esenţă părţi ale aceluiaşi întreg, după cum dovedesc şi operele eponime ale lui Aristotel. Acolo unde legile fizice îşi încetau aplicabilitatea, intrau în joc principiile metafizice, însă niciodată în contradicţie sau dispută unele cu altele, ci în pură concordanţă şi armonie. Geometria ocupa şi ea odată un loc de seamă în educaţia filozofilor din Atena. Pe frontispiciul Academiei platonice stătea scris: „Să nu intre cine nu este geometru“. Această ramură a matematicii a fost puternic influenţată de viziunile lui Platon şi  era văzută ca domeniu de studiu indispensabil elevilor. Fără studiul spaţiului şi al obiectelor fizice, aceştia nu şi-ar fi putut însuşi „formele eterne“ sau „abstracte“ ale căror aproximare sînt.  

În prezent, filozofia s-a îndepărtat mult de scopul şi conţinutul iniţial. În fuga nebună a societăţii contemporane după răspunsuri concise şi imediate, am stors filozofia de însăşi esenţa sa. Filozofii contemporani, în dorinţa de a fi pe placul şi acceptul societăţii, au încercat să se adapteze. Aşa ne-am ales astăzi cu „Filozofia în 60 de minute“ sau „Filozofia în zece paşi“. Chiar şi la cursurile universitare am aflat cu uimire că studenţii acordă mai mult timp literaturii secundare decît înşişi filozofilor care sînt analizaţi. Lăsînd la o parte revolta, stupoarea şi alte sentimente asemănător de neconstructive,  trebuie să recunoaştem un lucru: dacă Nietzsche nu a făcut decît să tragă un prim semnal de alarmă, Hawking ne dă un ultim semnal de trezire. Filozofia a murit. Chiar noi am ucis-o şi continuăm să o secăm de viaţă prin fiecare generaţie de absolvenţi de filozofie. Mă număr printre ei şi deci port o parte din vină.     

Însăşi mintea omului modern plasează filozofia şi ştiinţa în tabere opuse, veşnic în competiţie şi contradicţie. Noi – ca indivizi ai societăţii – ne definim în funcţie de aceste incongruenţe şi ne vedem obligaţi să ne alegem echipa: ori eşti filozof sau teolog, ori eşti om de ştiinţă şi raţionezi în consecinţă. Din nefericire, această scindare în gîndire este mult mai profundă, la momentul de faţă, în societatea românească, decît în alte societăţi. Spre exemplu, în Olanda şi Anglia – ţări unde am avut şansa să studiez şi a căror societate am ajuns să o cunosc – această incongruenţă la nivelul gîndirii nu este atît de puternică. Am avut profesori de filozofie care cunoşteau matematică şi fizică cuantică şi profesori de anatomie umană care credeau în determinism. Ce ne-au sfătuit aceşti profesori să facem ca studenţi universitari, dar şi ca oameni? Să plecăm la drum cu întrebări care nu aşteaptă un răspuns anume, cu o curiozitate nemărginită faţă de lumea înconjurătoare şi un simţ al îndoielii faţă de tot ce vedem şi auzim.  Astfel, pe noi, „umaniştii“, drumul ne-a purtat pe la cursuri de biologie, matematică sau fizică, însă tot nu sînt convinsă că această incursiune în lumea ştiinţei a fost suficientă. Nici unul dintre noi nu s-a dedicat studiului acestor materii, în mod sistematic şi detaliat. A fost doar o pasiune tangenţială în încercarea de a răspunde la întrebări de moment. Însă mulţi studenţi din universităţile din România nu dau dovadă nici măcar de această mică curiozitate, afişînd o adevărată aversiune faţă de ştiinţe. În acest caz, nu îmi mai rămîne decît să mă întreb cu deznădejde: Cum putem noi pretinde că înţelegem filozofia lui Aristotel, cînd nu cunoaştem fizica teoretică de bază? Cum putem concepe noi formele eterne ale lui Platon, cînd nu cunoaştem geometria formelor perceptibile? Cum putem percepe fenomenologia lui Husserl şi Heidegger cu analiza fenomenelor conştiinţei, cînd noi nu ne putem explica impactul fenomenelor concrete?    

Ideea care mă face să am încă încredere în omenire este că fiecare individ are o serie de întrebări – de esenţă şi de durată – la care va încerca să găsească un răspuns. Se poate ca unele răspunsuri să nu se lase niciodată găsite, iar altele să vină sub forma altor întrebări. Însă această întreagă avalanşă de întrebări constituie forţa noastră de mişcare, impulsul nostru către dezvoltare, ca indivizi şi ca societate. De aceea mă întristează să văd cum această curiozitate se disipează cu fiecare nouă generaţie de studenţi de filozofie şi este treptat înlocuită cu o amorţeală mentală din care nici cei mai luminaţi profesori ai noştri nu reuşesc să îi scoată. Întrebările devin din ce în ce mai puţine, răspunsurile – din ce în ce mai succinte, iar filozofia a devenit un mijloc de informare, în loc de o perpetuă căutare.     

Nici unul dintre noi nu deţine adevărul suprem. Principiul incertitudinii şi al îndoielii este fundamentul pe care orice om – fie că este filozof, om de ştiinţă sau individ mînat de pură curiozitate – ar trebui să-şi croiască drumul către cunoaştere. Nu ştim nimic. Paşii noştri sînt atît de mărunţi, încît nu lasă aproape nici o urmă în istoria Universului. Şi cu toate acestea, cele două tabere îşi continuă vrajba fără cel mai mic ecou sau rezultat: teologii vorbesc cu condescendenţă evoluţioniştilor, filozofii se cred superiori biologilor, iar fizicienii îi desfiinţează constant pe umanişti. Refuzăm să înţelegem lumea altora şi, prin urmare, refuzăm să o acceptăm. Ceea ce ne este străin ne provoacă teamă, nesiguranţă şi, în final, ură. Nu cred că lucrurile se vor schimba într-un viitor apropiat. Dar prefer să văd în mesajul lui Stephen Hawking nu o afirmare a superiorităţii ştiinţifice, ci un îndemn la cooperare între două lumi scindate, la umilitate în faţa necunoscutului, la respect şi toleranţă faţă de alte adevăruri şi la deferenţă în faţa acestor grandori care sînt viaţa şi Universul. Este mult. Este enorm. Dar, cine ştie, poate că această cale va fi singura şansă la viaţă a filozofiei.

Ruxandra Badea este licenţiată în filozofie la Universitatea Utrecht din Olanda şi a absolvit un masterat în filozofie la Universitatea Warwick din Marea Britanie.

Mai multe