Fenomenologia spaţiului

31 ianuarie 2009   DIN POLUL PLUS

- sau de la plictis la sublim - Într-un număr anterior al Dilemei vechi, dl Andrei Pleşu împărtăşea cititorilor săi cîteva dintre remarcele adresate unui conferenţiar special întîlnit la Wissenschaftskolleg zu Berlin, profesorul Bernhard Waldenfels, cunoscut fenomenolog german (v. "Fără să vrea" - un psihanalist ar spune: dînd curs unei dorinţe refulate -, rectorul Colegiului Noua Europă sugera posibilitatea unor diferenţieri calitative între dimensiunile spaţiului). Într-adevăr, oamenii "comuni" - cei de care se ocupă fenomenologia de la Heidegger încoace - preferă să stea "în faţă", să iasă mereu "deasupra", să nu calce "alături", să fie mîna "dreaptă" a şefului şi, în general, să-şi ascundă "stîngăciile". Reacţia publicului pare să fi fost una de perplexitate: nici un privilegiu pentru vreuna dintre dimensiunile - perfect anodine - ale topos-ului! Toate sînt "o apă şi un pămînt". Inclusiv "aerul" şi "focul", dacă am îndrăzni, cumva, să vorbim despre "elemente" şi "elementar". Nu e prima oară cînd dl Pleşu pare a fi un personaj "exotic" printre distinşii conferenţiari ai colocviilor internaţionale. Nici ultima oară, sper, cînd îşi expune - cu o autentică perseverenţă - punctul de vedere, într-o lume academică în care a nu avea vreunul trece drept singura performanţă dezirabilă. Or, în ciuda aparentului lor "exotism", atitudinile sale teoretice mi s-au părut a fi întotdeauna nu doar pertinente, ci şi demne de a fi apărate şi promovate pe scena, tot mai aglomerată, a corifeilor "noii filozofii". Căci, la fel ca în politică, din dorinţa de a evita "dreapta" şi "stînga", "sus"-ul şi "jos"-ul, lumea "bună" se înghesuie astăzi la "centru", fără să realizeze cîte neştiute conotaţii metafizice (şi chiar religioase) - refulate - se ascund în opţiunea lor "axială" (de a nu avea vreuna). Să revenim însă la chestiune. De vreme ce fenomenologia porneşte întotdeauna de la lucrurile însele, atunci, pentru a ajunge la filozofia primă - meta-fizica, trebuie să trecem, mai întîi, prin cea secundă - fizica. Or, după două secole în care viziunea newtoniană despre spaţiu părea a-i confirma definitiv izomorfia (sau, dacă preferaţi, amorfia) - caracterul său "absolut" presupunea, într-adevăr, o anume indiferenţă în raport cu obiectele şi cu poziţia lor particulară - surpriza a venit de la "anodinul" Albert Einstein. Pornind de la rezultatele unor experimente ce contraziceau, între altele, calculul newtonian al vitezelor relative - se constatase, de pildă, că oricît de mare ar fi viteza unui corp, lumina trece "pe lîngă el" tot cu viteza luminii... ("De unde acest privilegiu?" - ar protesta unii) -, Einstein avea să schimbe în mod radical vulgata scientistă a secolului al XIX-lea. El postula - pentru a spune astfel - că "cei" ce pleacă de acasă vor trăi mai mult decît cei care rămîn (timpul se dilată!) şi că, printr-o anume chiasmă, trupul nomazilor va fi întotdeauna mai "con-centrat" decît acela al sedentarilor (spaţiul se contractă!). Nimic nu e, prin urmare, "indiferent" în universul nostru fizic. La rîndul lor, particulele elementare par să aibă "dreptul" unor "preferinţe" spaţiale. Presupunînd, de pildă, că un electron ar pleca dintr-un tun cu o viteză apropiată de cea a luminii şi că, peste o mie de ani, va întîlni un alt electron cu care va interacţiona, traiectoria lui va fi predeterminată de acest eveniment viitor. Ca şi cînd electronul nostru "ar şti" dinainte cu "cine" urmează să se întîlnească şi, mai ales, "unde" şi "cînd". Încă ceva: dacă acelaşi electron, situat (de astă dată) pe o anume "orbită" atomică, ar primi un bobîrnac de la un foton, el ar dispărea efectiv de pe acea "orbită" şi ar reapărea, la fel de efectiv, pe o alta, mai îndepărtată de nucleu, fără nici o urmă de traiectorie intermediară. Ca şi cînd electronul cu pricina ar face "economia" spaţiului intermediar, "sărind" (precum monahii de odinioară), prin ubicuitate, de pe un nivel pe altul. Toate astea mi se par la fel de tari ca poveştile cu îngeri. Nu şi unor fenomenologi "indiferenţi", pare-se. Ce se întîmplă, însă, în meta-fizică, recte în fenomenologie? S-ar părea că, deşi spaţiul universal "indiferent" nu există în natură, el ar putea, totuşi, să existe în "spirit" (cuvînt care, paradoxal, e pe cale de dispariţie tocmai în această din urmă filozofie a indiferenţei). Pentru a putea reflecta cu distanţa necesară asupra spaţiului determinat - nu putem cunoaşte un fenomen dacă ne confundăm cu acesta! -, eul nostru trebuie să fie în prealabil purificat de orice determinaţie. Doar astfel poate el ajunge la sursa spaţializării. Regăsim aici sensul genuin al "analiticii transcendentale", practicate în fenomenologia genetică: a analiza nu înseamnă a diseca fenomenul în elementele sale componente, deja existente, ci a urca, oarecum în răspăr, spre însăşi originea existenţei sale (vezi Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, capitolul "Analitica transcendentală"). Spre originea spaţializării, de pildă. Din păcate (sau din fericire), experienţa (întotdeauna indirectă a) originii se reduce, pentru noi, oamenii, la aceea a diferenţei ce ne desparte de ea. Originea - fie ea a spaţiului - nu coincide, după Heidegger (Martin Heidegger, Unterwegs zur Sprache, Neske, Tübingen, 1959, p. 13), cu presupusa lui "cauză". Ea nu se constituie ca un "fundament" - Grund, căci orice fundament reprezintă, din perspectiva ei, un simplu simulacru ontologic (termen introdus de fenomenologul franco-belgian Marc Richir), ci ca un abis - Abgrund. Ceea ce credem noi despre Dumnezeu are prea puţin de-a face cu Dumnezeu: El este, de fiecare dată, "cu totul altfel". Asta nu înseamnă că, din perspectiva Abisului originar, spaţiul însuşi ar fi lipsit cu totul de "temei", ci doar că pro-venienţa lui ţine de un fel de Hoheit, de "Sus"-ul originii sale, adică (Maurice Merleau-Ponty, Le visible et l’invisible, Gallimard, Paris, 1964, p. 303). Dacă fenomenologia spaţiului nu (ne) ad-vine printr-o imanenţă, ea sur-vine, totuşi, printr-o "iminenţă". Desigur, prin comparaţie cu "Sus"-ul originii, cu "Nordul" oricărei determinaţii, dimensiunile spaţiului sînt nişte simple epifenomene. Cu toate astea, oamenii şi-au organizat dintotdeauna spaţiul prin analogie cu "Nordul" propriei sale geneze. Altfel, n-ar mai practica, astăzi încă, democraţia electivă, sistem de delegare a puterii în favoarea unor "aleşi". Să presupunem acum că am putea, totuşi, avea experienţa spaţială a indiferenţei dimensionale. Că, treziţi, bunăoară, brusc din somn (asemeni lui Proust), n-am mai şti nici unde, nici cînd şi, mai ales, nici cine anume sîntem. "Experienţa" noastră s-ar reduce atunci la un simplu şi anonim Es gibt, "expresie" stranie a unei "prezenţe fără prezent asignabil" (Marc Richir, "Pour une architectonique phénoménologique de l’affectivité", prefaţă la volumul lui Moritz Geiger, Sur la phénoménologie de la jouissance esthétique, trad. Jean-François Pastureau, Association pour la promotion de la phénoménologie, Beauvais, 2002, p. 17): ştii cu certitudine că ea este, fără a şti, însă, "de unde" vine. Ce-ar însemna, în acest caz, o experienţă autentică a echidistanţei dimensionale? Ar fi ea cu necesitate identică cu cea a purei indiferenţe? E, oare, cu putinţă să trăim indiferenţa altfel decît sub forma ei inautentică a simplei dezorientări? Poate ea, aşadar, prilejui o anume raportare la "Sus"-ul atopic al originii spaţiului? Răspunsul a fost dat acum mai bine de 200 de ani de către un alt "anodin" - Immanuel Kant (Critica facultăţii de judecare, capitolul "Analitica sublimului"). Cînd ceea ce pare că înţelegem n-are de-a face cu vreun concept, cînd ceea ce pare că simţim n-are de-a face cu vreo reprezentare, cînd uimirea ia locul intelecţiei, iar hiperbola, pe acela al reprezentării, cînd însuşi fundamentul experienţei noastre începe să se clatine, lăsînd astfel "loc" Celui fără de fundament, putem spune (atunci abia) că am intrat în "aria tranziţională" a sublimului (cf. Marc Richir, Fragments phénoménologiques sur le temps et l’espace, Jérôme Millon, Grenoble, secţiunea a II-a, capitolul III, subcapitolul "L’idée aschématique et le sublime kantien"). Nu e vorba, aici, de a permuta cu deferenţă dimensiunile spaţiului, ci de a intra cumva în însăşi zona lor de "transfer", singura în care Originea topos-ului poate fi dată ca indeterminare. Ce altceva ne-ar mai rămîne în asemenea sublime momente decît să amuţim, să acceptăm, adică, reducţia limbajului însuşi. Distanţa dintre cele două extreme - sublimul, respectiv, indiferenţa - revine, în cele din urmă, la aceea dintre autentic şi inautentic. Mă întreb de aceea dacă nu cumva amabila intervenţie a dlui Pleşu încerca, de fapt, să surmonteze forma inautentică predilectă a indiferenţei fenomenologice - plictisul profund (vezi capitolul cu pricina din Martin Heidegger, Die Grundbegriffe der Metaphysik, GA 29).

Mai multe