Fellini centenar

S-a scurs un secol de la nașterea lui Federico Fellini (1920-1993). Nu putem pretinde că deținem o elementară cultură cinematografică dacă nu am văzut și revăzut, la felurite vîrste, capodopere precum La Strada, Le notti di Cabiria, Otto e mezzo, Satyricon, Casanova, La città delle donne, E la nave va... Alături de Luchino Visconti și Michelangelo Antonioni, el ilustrează culmea (încă nedepășită) a cinematografiei italiene din veacul trecut. Un regizor iconic, despre care s-au scris multe teze de doctorat (inclusiv la noi, prin osteneala lui Mircea Deac) în siajul unei semiotici (post)moderne a imaginii și reprezentării realității. Toți trei au depășit neorealismul anilor imediat postbelici, deschizînd piste investigative baroce, sofisticate, labirintice, deci ambigue, înșelătoare, lunecoase.

Pentru cei crescuți în Războiul Rece, Fellini era un autor de Cinematecă și serate „video” private. Cenzura comunistă nu-l putea difuza pe circuitul mare, popular, pentru că era, cum s-ar spune, „politic incorect”. Nici una dintre ipostazierile felliniene ficționale dedicate iubirii – de la romanța femeii idealizate ca abstracție tutelară, trecînd prin „mamele” (ușor incestuoase) și galeriile cvasi-pornografice – nu se potrivea cu dogmatica proletară, socială, utopic-revoluționară a filmografiei de stampă sovietică, așa că punerea lui la index se dovedea „naturală”, sporindu-i magnetismul clandestin. Lumea intens colorată, proteică, onirică și fantastică desenată de Fellini mustea de savoarea fructului oprit. Era universul epifaniei feminine provocate de Anita Ekberg în La dolce vita, prin suprapunerea dintre afiș, ecran, proiecția mentală și „realitate”. Într-un asemenea spațiu/timp – plin de metafore angelice aliniate la marginea unei inscrutabile absențe divine –, narațiunea, simbolurile și luminile se subsumau unui carnaval metafizic delirant și melancolic. Ca spectatori est-europeni nu percepeam cu adevărat, pe atunci, dimensiunea critică a operei felliniene: ne scăpa sensul satirei contra formalismului bombastic al ierarhiei catolice sau șarjele contra vacuității pe care societatea-spectacol o produce, prin intermediul televiziunii.

A fost Fellini ateu? Îmi place să cred că era mai curînd agnostic, cu o puternică nostalgie a creștinismului autentic, neîmpachetat în ritualuri complexe și savante ipocrizii burgheze. Pier Paolo Pasolini vorbea despre „catolicismul irațional” profesat de marele regizor. În anii ʼ60, Vaticanul îl detesta pe Fellini, socotindu-l „dezgustător”, întrucît exploatează senzațional sexualitatea și pervertește moravurile. O conciliere ar fi fost dificilă. Fellini socotea că Biserica romană îi menține pe italieni într-o stare infantilă și duplicitară: educația sentimentală prezentată în Amarcord consfințește această viziune contrapunctică. Și totuși, critica felliniană a catolicismului rămîne bon enfant, ștrengărească și benignă, de parcă autorul însuși ar fi suferit de infantilismul imputat Curiei papale. Faimoasa paradă ecleziastică a modei – din filmul Roma – pare manifestul unei paradoxale decadențe candide. În finalul acestei psihodrame burlești, reconcilierea s-a produs cu prilejul funeraliilor naționale, oficiate de cardinalul Achile Silvestrini…

Să nu uităm că a debutat ca semnatar de texte comico-satirice și de gaguri, ba chiar de caricaturi și desene animate, publicate în anii ʼ30-ʼ40, cînd s-a manifestat și ca jurnalist radiofonic. Un ironist, care a făcut din figura clovnului cel mai emblematic dintre personajele sale. Un duh sardonic, înrudit cu Nenea Iancu. Simțea enorm și vedea monstruos: nu e acesta cel mai acut rezumat al esteticii sale cinematografice? Acuza plictisul existențial al provinciei (resimțit în natalul Rimini și exploatat, bunăoară, în pelicula I Vitelloni, din 1953). A întîlnit-o pe Giulietta Masina (soția și muza lui de o viață) prin teatrele de revistă – cu ecouri vizibile în Ginger e Fred. Trecerea timpului l-a prefăcut pe Fellini într-un puer senex, martor exuberant al angoasei omului modern, chinuit între luciditate și memoria sacralității vii. Nu-l putem nicidecum ignora, așa cum îl putem oricînd redescoperi.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Foto: Federico Fellini (wikimedia commons)