False amintiri, melancolii efective

25 martie 2020   DIN POLUL PLUS

Truismul suprem nu poate fi detronat: sîntem mai ales suma întîlnirilor noastre, fie acestea împrejurări speciale (adică izolate ca atare, printr-o memorie mereu subiectivă), cărți majore (pentru că ne-au influențat durabil) și mai ales oameni. Ultimii nu sînt neapărat mari pentru toți – dacă asemenea unanimități există sau ar fi de dorit... Sînt mari pentru noi, întrucît ne-au lăsat o impresie tiptil roditoare, ne-au ajutat cînd aveam nevoie de o mînă solidară sau pentru că aura lor ne-a transmis și nouă vreun reflex abia meritat. În realitatea subsumată retrospectiv, toate întîlnirile noastre sînt, de fapt, interumane. Nu putem părăsi orizontul rețelei și nici ideea de umanitate. Împrejurările speciale vor fi avut inițiatori concreți. Marile cărți sînt textele unor personalități care n‑au reușit să moară, locuindu-și spectral posteritatea, tot așa cum intersecțiile „semnificative“ (cu personalitățile care ne-au dovedit ce înseamnă să ieși din mulțime) au avut o temelie aproape corporală: un altul ți se deschide, fie și doar un ceas, pentru a-ți facilita definirea de sine.

Am citit recent, căci odinioară abia răsfoisem, bogatul Jurnal ținut de Monica Lovinescu. Ultimele două volume acoperă taman perioada cînd mă aflam la Paris, ca doctorand. Eram tînăr și ferice, ba chiar suplu, aș adăuga cu o necesară notă autoironică... Mă îndrăgostisem de oraș, de viitoarea mea soție, de cerurile pictural modelate, care se bolteau eclatant deasupra zilelor estivale. Fiecare zi îmi prilejuia atît cufundarea în lecturi sistematice, prin felurite biblioteci încărcate de gloria intelectuală a tradiției, cît și promenade libere, la întîmplare, fără a uita sandviciurile grecești din Cartierul Latinsau feroneria Art Nouveau a stațiilor de metrou placate cu faianță albă. Trauma cenușiu-oxidată a comunismului, care agoniza în patrie, trecea gradual într-un plan secund: îmi reinventam țara prin simpla viață cotidiană din capitala exilului anticomunist. Undeva, pe lîngă parcul Buttes-Chaumont, în arondismentul XVIII, se afla casa soților Lovinescu-Ierunca, epicentru al recuplării dintre elita românească și Occident, și totuși, din știutul orgoliu al timidului, nu i-am trecut pragul, așa cum nu m-am suit în mansarda lui Cioran. Citind acum diaristica Monicăi Lovinescu, regăsesc în paginile ei zeci, dacă nu sute de personaje cu care totuși m-am intersectat în acei ani. Mă împrietenisem, bunăoară, cu Paul Barbăneagră, dar și cu Dumitru Bacu și Horia Bernea. Am călcat pe la cenaclul lui Leonid Mămăligă. Mergeam duminical în biserica Sfinților Arhangheli, devenită acum catedrală a Mitropoliei ortodoxe pentru Europa apuseană. Înregistram săptămînal emisiuni la secția Europei Libere din Avenue Rapp, la doi pași de Ambasada României. Am salutat-o pe Monica Lovinescu la cafeneaua de lîngă biserică unde se strîngeau adesea „vedetele“ exilului: mă temeam cumva de severitatea doamnei cu ochelari groși, mereu aninată de un țigaret cu sfîrc incandescent, mă socoteam prea „mic“ pentru a forța asimilarea într-un grup din altă generație, cu altă istorie și, mai ales, cu o faimă gata făcută. Acum, la o nouă lectură, mi-e dor de această mare doamnă cu judecată morală de bronz, hiperactivă și mereu intransigentă, care a dus lupta cea bună, cu o superioară inteligență, o admirabilă naturalețe culturală și o doză sceptică de înțelepciune mereu dezvrăjită. Notațiile ei detaliat prozaice constituie azi un izvor esențial al memoriei politico-intelectuale a acelor ani de cristalizare a Opoziției anticomuniste, de reașezare a valorilor, de continue compromisuri și naive entuziasme. Era o preoteasă a integrității și a respectului față de adevăr, care știa să nu se ia mereu în serios. Mai mult, cu o neașteptată smerenie feminin-orientală, se așeza cumva în umbra lui Virgil Ierunca (deși ea conducea jocul). În aceste vremuri – cînd ne urmăm rutina dincolo de „distanțarea socială“ impusă prin carantina noastră fantasmatică –, mă cuprinde regretul de a nu fi strîns la piept, cu afecțiune respectuoasă, această nobilă figură fragilă, doldora de puterea celor cu adevărat esențiale.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe