Ex cathedra

12 ianuarie 2006   DIN POLUL PLUS

Racordul dintre religiozitatea populară şi teologia scolastică deschide o tematică dificilă. În sens comunitar, religia e cu precădere "vie" în rîndul celor mai puţin instruiţi: oameni din mediul rural, muncitori de mică întreprindere, pensionari de condiţie modestă etc. De partea teologiei se află mai ales clerul, profesorimea şi o parte din studenţimea cu atari interese culturale. Avem deci, pe plan sociologic, o majoritate slab structurată în jurul anumitor nuclee locale şi o minoritate semiprofesională, alcătuită din personalităţi care dialoghează intermitent. Majoritatea respectivă e oarecum paralelă cu dogmele, pe care nu le înţelege sau, cel puţin, nu le cunoaşte, în vreme ce minoritatea e dispersată, pentru că fiecare cultivă o viziune proprie, relativ consonantă cu Tradiţia Bisericii. A restabili legătura dintre aceste două lumi reprezintă, probabil, cea mai presantă urgenţă pastorală a Bisericii. Relaţia dintre creştinismul popular şi cel "academic" nu poate fi suprapusă cu aceea dintre cultura de masă şi cultura înaltă. Contrastul - sau măcar ierarhia - dintre universul manelei şi tratatele de filozofie funcţionează natural. Nu-i poţi pretinde lui Adi de Vito dizertaţii kantiene şi nici lui Andrei Cornea competenţe de şpriţ. Acolo lucrurile se disting pe trepte de organizare a inteligenţei, fără ca ierarhizarea lor să scandalizeze. În lumea faptului religios chestiunea se pune însă diferit. Dacă milioane de români vor deriva pe linia superstiţiei, a magiei paraliturgice şi a pietismului efuziv, atunci mesajul autentic al Evangheliei va trece peste ei fără să-i atingă. Creştinul nu se poate lipsi de călăuze spirituale, de maeştri ai interpretării şi de instanţe datoare să aplice principiul canonic al acribiei. Ai nevoie de duhovnici, dar şi de învăţători meniţi să-ţi descifreze sensul corect al celor săvîrşite în interiorul Bisericii. Prin cenzura libertăţii religioase şi ghetoizarea teologiei, comunismul a distrus legătura zilnică dintre doctrină şi practică, istovind astfel capacitatea creştinismului ortodox de a se reproduce în ansamblul societăţii. Iată de ce susţin că Biserica noastră are cel mai mult de lucru pentru restabilirea acestei conexiuni. Este Biserica în stare să repare podul frînt dintre mulţimea anonimă a enoriaşilor şi dreapta învăţătură conservată în memoria ei teologică? E ceva mai greu ca la Mărăcineni... Pentru a readuce teologia în sînul existenţei comunitare, avem nevoie de o nouă generaţie gînditoare: o aştepăm şi iată că, de 15 ani, ea refuză să se arate. Tinerimea studiată prin Apus, întruchipată pe axa Cristian Bădiliţă-Mihail Neamţu, reia modelul Predaniei naeionesciene, unde toate inerţiile şi laşităţile Sinodului interbelic îşi găsiseră leacul criticii laice. Numai că renaşterea Bisericii Ortodoxe nu se poate hrăni exclusiv din asemenea exerciţii de trezvie urbană. Aşteptăm iniţiative complementare din zona facultăţilor de teologie - tot mai numeroase şi, din păcate, tot mai izolate de arena publică. Luaţi, de pildă, cazul Bucureştiului. Facultate amplă, cu revista Studii teologice preluată (fără discuţii) din portofoliul Institutului Biblic, şi totuşi discretă pînă la inaparenţă. Nu primim de acolo nici invitaţii pe e-mail la vreun atractiv colocviu internaţional, nici la vreo doctorificare de celebritate europeană, ca să nu mai vorbim despre lansarea cărţilor scrise de venerabilii titulari ai catedrelor... N-am auzit de profesori vizitatori din centre auguste sau măcar de conferenţiari invitaţi din restul spaţiului universitar autohton. Deficienţă de comunicare? Pudică stîngăcie de trăitori cu repulsia mondenităţii? Opacitate sectară? Sau expresie a vidului creativ pe care tăcerea îl divulgă, chiar şi cînd e chemată să-l camufleze? Eu nu mă grăbesc să dau verdicte. Constat doar că postura de teolog şi-a risipit prestigiul printre absenţe şi contrafaceri. Şi mă îndoiesc că de situaţia asta sînt de vină doar televiziunile comerciale sau "publicul" care, vezi Doamne, nu mai vrea să ştie de Iisus Hristos...

Mai multe