Europa şi ideea naţională (II). Diaspora în Centenarul Unirii

Pe măsură ce au îmbrăţişat ideea naţională, imperiile s-au autodistrus, în timp ce succesoarele lor, statele naționale, s-au dezvoltat beneficiind de un teritoriu cu populație relativ omogenă etnic sau omogenizată artificial. Ideea naţională a fost un factor dinamic pentru aceste unităţi mici, omogene etnic și social, dar distructiv pentru entitățile și formele politice imperiale. Acapararea imperiilor de către națiunile majoritare a dus la un conflict acut cu minoritățile naționale, întrucît ideea națională trebuie să asigure monopolul puterii într-un grup social prin excluderea altui grup. Toate aceste imperii au fost măturate după Primul Război Mondial: Reich-ul german, Rusia narodnicistă, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman turcizat.

De ce au durat totuși o vreme aceste imperii cosmopolite, accep-tînd ca pe un factor natural diversitatea etnică? O posibilă explicație ar putea consta în faptul că elitele au avut privilegii exclusive care depind de resursa economică, şi anume comunicarea şi circulaţia liberă. Asta a făcut ca ele să fie stăpînele acestor imperii, fiindcă cunoşteau limbile în care se petrecea comunicarea în imperiu. Acesta era un privilegiu de clasă. Toţi administratorii din Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic sau Imperiul țarist cunoșteau de la trei limbi de circulație internațională sau regională în sus, iar fanarioții, experți ai cosmopolitismului, cîte cinci-șase, dintre otomană, persană, arabă, greacă, italiană, franceză, rusă, armeană sau română.

În secolul XX, constatăm însă o democratizare a mijloacelor de circulație (trenul, apoi autobuzul) şi, într-o fază ulterioară, o democratizare a cunoaşterii limbilor. Deci întîi în cadrul burgheziei, apoi ca obiectiv naţional, apare preocuparea de a promova cunoaşterea mai multor limbi străine. Astfel, cele două privilegii ale elitelor cosmopolite prenaționale devin inutile, întîi fiindcă politica internă se rezumă la o limbă națională, apoi fiindcă tot mai largi cercuri au acces la liberă circulație și competențe lingvistice, dispărînd astfel monopolul de clasă pe comunicare şi pe circulaţia persoanelor și a cunoaşterii.

La fenomenul social descris se adaugă impactul progresului tehnologic, în mod special în domeniul comunicației (telegraful). Statul național redusese comunicarea la o limbă națională și la un teritoriu compact cu mari centre urbane, în care era concentrată partea activă a națiunii. Democratizarea, prin inovațiile în tehnologia comunicării şi circulației, aduce societatea într-o nouă fază care, de data aceasta, intră într-o tensiune cu ideea naţională moștenită din secolul al XIX-lea. Aici istoricul poate ceda locul analistului politic pentru a pune întrebarea dacă revoluția tehnologică în comunicare (iPhone, tabletă și social media de data aceasta în loc de telegraf), asociată cu cea din circulația persoanelor, nu ne va duce, cel puţin morfologic vorbind, într-o nouă fază imperială a societăţilor europene, o fază în care vor dispărea frontierele lingvistice ale statelor naționale.

Structura aceea dinamică din secolul al XIX-lea, grupul fondator al statului naţional, este înlocuită de o nouă formă de elită, de un nou grup dinamic care, într-o primă fază, este dispus să îşi abandoneze mediul etno-lingvistic, integrîndu-se uşor în altă limbă și alt context socio-cultural. Într-o a doua fază, îşi formulează, tocmai pentru a-şi construi puterea, un nou limbaj şi astfel asistăm la apariția jargoanelor profesionale și de clasă. Există deja, spre exemplu, un jargon politic, de administrator social, pe care îl constatăm în toate limbile. De multe ori, de altfel, jargonul acesta circulă şi transformă limbile naționale pornind astăzi majoritar dinspre limba engleză. Se produce astfel, în anii din urmă, a doua aculturaţie occidentală prin limba engleză, deși de multe ori intră în limba română aceleași cuvinte provenite odinioară din limba franceză, numai că au sensul schimbat. Dau ca exemplu felul în care este înţeles cuvîntul „locaţie“ astăzi în limba română sau perechea de sinonime din rădăcini latine durabil și sustenabil. Acestea sînt exemple de formare a unui jargon politic, care ne indică apariția unui grup care a început să vorbească limba engleză la fel de bine ca limba română şi care a integrat cuvinte din limba engleză în limba română deplasînd sensuri. Așadar noua elită îşi creează în mod natural o zonă de exclusivitate printr-un nou limbaj şi încet-încet se transformă în grup social purtător al noii forme de globalizare.

Ce se va întîmpla în acest context cu diaspora românească, aceea care, cel puțin pentru o bună parte a ei, corespunde morfologic acestui nou grup dinamic descris mai sus? Diaspora mai recentă, avînd la bază o justificare economică și socială, ţine de o nouă logică a producerii de elite. Aceștia sînt cel mai adesea oameni dispuși să-și asume riscuri pentru a beneficia de privilegiul circulației și cunoașterii. Cu toate acestea persistă un factor de inhibiție a mobilității înapoi spre comunitatea națională. E vorba aici de o problemă politică a României de după 1989, continuarea reflexului de antagonism politic față de exil, extins şi la diaspora socio-economică. Pe măsură ce grupurile se stabileau în Occident, începînd cu diaspora ştiinţifică, dar mergînd şi către diaspora economică, sezonieră, statul român a continuat să ignore semnificația de protest a acestei mobilități masive. Amploarea fenomenului emigrării s-a transformat într-un handicap economic şi social pentru România, în mod special prin potențialul uman pierdut. Rezolvarea problemei politice consistă în transformarea emigrației în mobilitate geo-socială. Ei ar putea pleca, s-ar putea întoarce, iar plecarea lor să nu mai fie văzută ca un act de ruptură față de comunitatea națională.

Statului român îi revine inițiativa de a-și schimba atitudinea faţă de acest grup, recunoscînd diaspora ca o componentă mobilă a națiunii și propunîndu-i un nou pact naţional, în care diaspora să fie privită ca un partener în reconstrucţia națională. Diaspora, ca elită de tip nou, vine cu o capacitate de a fi în mod natural bilingvă sau trilingvă și cu dezinhibiție față de metisaj. Pentru acest grup, căsătoriile într-un context internaţional nu mai sînt o problemă. Într-un fel, acest grup social capătă trăsăturile acelei elite cosmopolite pe care o reprezenta aristocraţia imperială în secolele XVIII-XIX, pentru care, de asemenea, metisajul nu punea nici o problemă, iar transformările identitare de la o generație la alta păreau firești.

Fenomenul reintegrării diasporei necesită acum un semnal clar de acceptare și legitimare simbolică. Centenarul Unirii poate avea ca mesaj național această nouă „Unire“. Acordul politic cu diaspora trebuie să închidă definitiv o rană din conştiinţa naţională recentă: conștientizarea regimului comunist ca expresie a unui război civil. România a fost traversată de o ruptură între două grupuri antagonice: un grup la putere și care a uzat de violență pentru a se menține, alt grup în opoziţie radicală sau marcat social ca fiind în opoziție, din care a făcut parte și exilul politic românesc. Grupurile sociale identificate cu potențial de opoziție au fost conotate și denunțate ca dușmani ai națiunii, prin refularea în afara țării sau printr-o marginalizare social forţată și chiar violentă. Este vorba de ceea ce limbajul marxist a denumit „dușmani ai poporului“: boieri, moşieri, burghezi sau chiaburi, disidenți față de ideologia oficială, iar astăzi emigranți socio-economici. Cîştigătorii acestui război civil au controlat aparatul de stat şi după momentul simbolic din decembrie 1989. Centenarul Unirii pune în fața competiției democratice dezideratul național al depășirii clivajului politic produs de comunism. Marcarea și conştientizarea încheierii războiului civil este necesară, prin gesturi simbolice, de tipul muzee ale comunismului, reintegrarea memorială a victimelor, dar și printr-o raționalizare și transparentizare a actului de guvernare. Dintre toate grupurile sociale ale corpului național, diaspora este cea mai sensibilă la acest din urmă obiectiv politic. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.