Europa şi ideea naţională (I)

Relația dintre ideea națională și globalizare este constitutivă modernității, dacă luăm în considerare faptul că statele naționale ale secolului al XIX lea au apărut ca o reacție împotriva unor forme de putere globală anterioare, pe care le numim îndeobște imperii multinaționale. Legătura este chiar mai strînsă dacă urmărim dezvoltarea acestor noi entități politice în contact cu expresiile geopolitice ale globalizării în secolul XX. Ideea națională a fost în secolele XIX și XX liantul între un grup uman și statul de care s-a simțit reprezentat. Între etnie, definită ca grup uman cu strămoși comuni care vorbeşte aceeaşi limbă şi locuieşte pe acelaşi teritoriu, şi naţiune, ca fenomen politic specific Europei baroce și moderne, se inserează produsul intelectual pe care îl numim ideea naţională. Or, ideea naţională este o idee eminamente politică. Ea îşi are punctul de sprijin și locul de formulare în entitatea socială a unei etnii, dar este produsul unei grup foarte restrîns din cadrul elitei sociale și culturale, succesiv îmbrăţişată de straturi sociale tot mai largi pînă cînd ajunge să fie asumată intelectual de întregul grup etnic. Ideea națională este fermentul proiectului politic care a dus în cele din urmă la formarea naţiunii. Vom exemplifica acest proces cu referințe la realitatea istorică est- şi sud-est europeană.

Ideea naţională și proiectul politic rezultat sînt competitorii direcți ai marilor idei imperiale europene. Este semnificativ de relevat că, dintre toate ideile naţionale sud-est europene, ideea naţională română are o componentă politică foarte clară și elegantă, şi anume că ideea română sau romană, adică romanitatea românilor, trece dincolo de etnicitate și este afirmaţia unui statut politic, acela de cetăţean roman, cetăţean al Imperiului Roman, de om liber și apărat de privilegiile cetățeniei. Ideea latinităţii formulată de elita culturală a românilor din Imperiul Habsburgic presupune cerinţa expresă a grupului social al românilor de a deveni o naţiune constitutivă a acelui imperiu care în secolul al XVIII-lea încă purta numele oficial de Imperiul Roman. Deci în nucleul ideii naționale române se află această afirmaţie: sîntem prin sînge descendenţi ai Romei, ceea ce înseamnă, politic, de cetăţenie romană. Această idee a fost purtată de o clasă socială pe care o putem numi prima burghezie românească, cea transilvăneană. Ideea naţională română s-a folosit și de o a doua ancoră pentru afirmarea politică, legătura cu creştinismul apusean. Dublarea romanității etnice de romanitatea religioasă, legătura ecleziastică cu Roma, produce conştiinţa unei romanităţi desăvîrșite.

Cu toate acestea, în epocă este vehiculat şi un produs concurent al -ideii naţionale romane, „dacismul“, adică referința și apoi exaltarea originilor traco-dace ale autohtonilor din Țările Române. Dacismul a fost dezvoltat în concepţii istoriografice de la curtea principilor fanarioţi, cum atestă opusul lui Dionisie Fotino, Historia tes palaias Dakias (1818). Ideea unui „Dacii“ ca temei al unei alte forme de unitate şi de identitate a teritoriilor locuite de români este susţinută şi favorizată de oficiali ai Imperiului Țarist pînă la formula unui regat al Daciei imaginat de principele Constantin Ipsilanti în anii 1806 1807. Din cele două propuneri istoriografice pentru fundamentarea ideii naţionale, puternic conotate politic, a prevalat în secolul al XIX-lea ideea romanităţii, și ea a devenit vector al apariţiei noului stat național prin fecundarea politică și intelectuală cu fermentul revoluționar francez și asocierea cu obiectivele de politică externă ale Franței la gurile Dunării.

Ideea națională bazată pe romanitate beneficiază și de aportul intelectual al fenomenului paralel, nașterea ideii naționale elenice construită pe referința la antichitatea greacă, la care au contribuit diferiți intelectuali greci trăitori în Principatele române. Astfel, intelectualul grec Daniil Dimitrie Phillipide (1770-1832) scrie în limba greacă două tratate de istorie și geografie a României (Historia tes Roumounias, Geographikon tes Roumounias, Leipzig, 1816). Pe de altă parte, „bonjuriştii“, fiii de boieri din Moldova sau Ţara Românească cu studii la Paris, îmbrăcați în haine nemțești, vin înapoi şi importă ideea politică a contractului naţional, ideea că naţiunea poate fi baza unei structuri politice. Legătura dintre spiritul francez și ideea națională română este atestată de eseul acelui geograf amator și aventurier, pedagog la casele marilor boieri și la Colegiul „Sfîntul Sava“ din București, Jean Alexandre Vaillant, La Romanie, publicat la Paris în 1844, cu patru ani înaintea revoluţiei de la 1848. Cartea este programatică prin titlu și prin descrierea geografică a celor trei teritorii, care peste 74 de ani au format România modernă: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Marele istoric francez Edgar Quinet preia ideea într-un articol intitulat « Les Roumains » din 1856, în Revue des Deux Mondes. Iată deci formulată și în laboratoarele intelectuale ale puterii protectoare, Franța, ideea aceasta a unei unităţi politice în estul Europei pornind de la romanitate. Evenimentele se succed foarte repede şi în douăzeci de ani se ajunge la nucleul politic al acestei idei, Principatele Unite.

Pe de altă parte, ideea naţională se confrunta cu o altă idee politică (și îi succede), aparent dominantă încă la începutul secolului al XIX-lea, și anume ideea formelor de putere universale. Imperiile purtate de elite cosmopolite se lasă însă măcinate din interior de ideea naţională, îmbrățișată de noul grup social al burgheziei. Imperiul roman al Habsburgilor cade victimă puterii militare a lui Napoleon, dar și viziunii politice franțuzești. Hibridul Imperiu al Austriei, apărut în 1806, este lăsat astfel pradă dinamicii contradictorii a naționalismelor german și maghiar. În imediata apropiere, cronologic și geografic, se manifestă „ideea rusă“, care transformă în sens naționalist un alt imperiu, care sub domnia lui Alexandru I are încă o pretenţie de universalitate bazîndu-se pe o identitate religioasă, Ortodoxia, ulterior coruptă ideologic într-o manifestare tipologică a sufletului rus. În cele din urmă, Imperiul Otoman, universal atît în ideea sa fondatoare, bizantină și califală, cît și în realitatea profund cosmopolită a elitelor sale economice și sociale (turci, greci, armeni, evrei, arabi, georgieni, sirieni etc.), se transformă într-o patrie tot mai restrînsă a unei națiuni turcești.

Ceea ce se petrece este dezagregarea unui sistem de elite puternic interconectate sub presiunea unei noi pături sociale care accede la putere prin ideea națională, burghezia. Însă întrepătrunderea între noua elită burgheză și elita cosmopolită estompează contradicțiile și reduce tensiunea, antrenînd în noul proiect o parte din lumea veche. Uneori constatăm că aceleași figuri traversează trei regimuri politice, Principatele fanarioților, ale Regulamentului Organic și România modernă, cu melancolie, ca marele logofăt Nicolae Suțu, dar și cu devotament și entuziasm față de noile circumstanțe, ca Ion Ghica. Acesta a fost succesiv, în cariera sa politică, guvernator otoman al insulei Samos, ministru plenipotențiar, ministru de Externe și prim-ministru al Principatelor Unite, ulterior al României. În pofida acestor cazuri de continuitate, elita politică se transformă ideologic prin impetuozitatea ideii naționale. Într-o viață de om se petrec dezagregarea şi recoagularea elitelor sociale și politice în jurul ideii naționale. Au existat și încercări de a împiedica dezagregarea formelor sociale imperiale și alunecarea spre violența naționalistă, care a explodat la începutul secolului XX, spre exemplu proiectul unei forme de solidaritate bazate pe identitatea creștin-ortodoxă sau mai originalul proiect de uniune turco-grec, conceput la Istanbul în anii 1840, de geograful şi savantul grec Iakovos Pitzipios Bey (1802-1869), care imaginează un stat pornind de la alianţa dintre ideea greacă şi ideea turcă. El are conștiința că această dezagregare a elitelor va produce un val de violenţă. Renașterea elenismului și apariția statului modern grec sînt puternic marcate de războaie succesive și violențe sociale. Apariția statelor naționale în Balcani este acompaniată de o redesenare a hărților etnice și duce la anihilarea unor grupuri etnice cu funcție civilizatoare, cum au fost armenii, grecii și evreii, în diferite regiuni ale Imperiului Otoman. Povestea se termină tragic prin genocid și deportare masivă în timpul și după Primul Război Mondial. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.