Erezia inteligenţei

Ca orice religie, creştinismul a validat o elită spirituală. Nu una neapărat intelectuală. În fond, proto-intelectualii din era patristică au fost mai curînd martiri - sau eretici - decît modele promovate omiletic. Arhetipul este de căutat în personalităţile deranjante ale unor Evagrie Ponticul sau Origen, oameni în care erudiţia şi inteligenţa s-au asociat mai puţin cu ierarhia şi mai mult cu frenetica patimă a cunoaşterii. Biserica a încurajat enciclopedismul şi cuminţenia. I-a triat pe cei mai învăţaţi, dar nu şi pe cei mai inteligenţi. S-a produs, de-a lungul timpului, o selecţie care privilegiază transmiterea "regulilor" din vechime, respectul faţă de "predanie" şi nu investigaţia gnostică. Fireşte că nu-i putem reproşa Bisericii acest punct de vedere conservator. Aşa se clădeşte liniştea dinăuntrul unei instituţii care nu e pe deplin celestă, dar nici întru totul pămîntească. Cînd Biserica nedespărţită a făcut asemenea opţiuni, ea s-a manifestat ca gestionară sacră a unui trecut idealizat. Ereticii? Odată declaraţi, să rămînă de-a pururi sub anatemă... În doctrinele lor blestemate se ascunde diavolul însuşi, marele teolog necunoscut. S-au aplicat veritabile politici ale amneziei controlate. Au fost distruse scrieri, s-au răzuit de pe tratate numele autorilor, iar Sinoadele ecumenice şi-au făcut o cutumă din a recita, înfrigurat, lista falşilor învăţători. Nu-i nimic scandalos în ce descriu. Toate corpurile sociale se purifică. Ortodoxia - cel puţin în accepţia sa religioasă - e produsul unor decantări succesive. La bază, freamătul comunităţilor generează curenţi contradictorii, opinii nesancţionate, idei răzleţe, inovaţii şi interpretări de inspiraţie personală. Pe traseul dogmatizării, această masă ideatică se subţiază, prinde contur ferm şi se converteşte în limbaj universal acceptat, sub pavăza argumentului de autoritate. Curios este că, astăzi, Biserica funcţionează pe exact aceleaşi coordonate. Numai că giganticul freamăt cu potenţial eretic al societăţilor creştine tradiţionale a lăsat locul apatiei conformiste. Biserica e victorioasă, pe un teritoriu tot mai îngust. Clerul nu iese la rampă pentru a critica numeroasele comportamente şi mesaje sociale incompatibile cu nucleul valoric al creştinismului. Preferă să se ocupe numai de "treburile interne", care au căpătat, prin forţa laicizării, un aer de "bucătărie". Există păcate care, pentru că nu sînt comise de clerici sau de laicii propriu-zişi, sînt trecute cu vederea. N-am prea auzit episcopi care să critice, bunăoară, coruperea politicii şi a instituţiilor publice prin imixtiunea şantajistă sau mituitoare a monopolismului oligarhic. Nemaiavînd baza comunitară din trecut, creştinismul se războieşte cu "vicii" abstracte, condamnate ritual şi fără speranţă de redresare. Biserica nu-i pune la colţ pe artiştii care abuzează pornografic de libertăţile democratice. Îi "aranjează" numai pe "ai săi", adică pe artiştii care, precum soţii Zidaru, greşesc din interiorul unui crez religios proclamat. Nu există nici o tensiune polemică între ierarhie şi elita intelectuală stîngistă, care drenează în arenă ideologia corectitudinii politice. Vinovaţi sînt - în grade diferite - numai intelectualii "cu ştate" ecleziale. Nu contează că întregi filoane cultural-mediatice desfid, în profunzime, "orînduiala" ortodoxă. Probleme ne fac Andrei Pleşu - care scrie Despre îngeri -, sau Sorin Dumitrescu - al cărui iconostas roman creşte, îngrijorător, din solul sterp al consensului filetist-pravoslavnic. O fi şi asta o metodă, implicită, de consacrare a elitei bisericeşti. O formă de omagiu indirect... Pentru mine, ea atestă însă chircirea BOR într-o autorepliere parohială, deopotrivă lipsită de respiraţie mistică şi de elan creativ. Cu multe secole în urmă, pînă şi vîrfurile gîndirii păgîne erau îmbisericite, măcar prin asumarea lor ca erezii. Astăzi, pînă şi "mintea lui Hristos" e trimisă la plimbare, departe, prin "întunericul cel din afara" Bisericii "oficiale". Aparatul de consfinţit adevărul a rămas fără materie primă şi fără tipare.