„Epoca brâncovenească”
Trebuie s-o recunoaștem, puținor domnitori sau șefi ai statelor românești de-a lungul vremii le-a reușit această performanță ca numele lor să devină la superlativ simbolul unei epoci dătătoare de conținut identitar în viața unei națiuni. Autorul performanței pe care o evoc în acest text este domnul Țării Românești Constantin Brâncoveanu, care și-a făcut loc și în sinaxarul românesc cu un talent extrem de rar și subtil, acela de a muri oportun și semnificativ. Oricît n-am căuta nod în papură lui Brâncoveanu și epocii lui, impozite prea mari, neglijarea capacității defensive a țării, concentrarea puterii economice într-un grup restrîns, nici o întreprindere istoriografică de acest gen nu va zgîria măcar piedestalul vieții și operei acestui om cu adevărat de excepție. Pentru a susține această afirmație voi evoca o etapă din receptarea epocii lui Constantin Brâncoveanu în formarea unui stil național românesc, și anume cea a perioadei interbelice. Titlul este împrumutat de la un articol scris de G.M. Cantacuzino în 1932 și publicat în volumul său Isvoare și popasuri din 1934.
Consecințele primului război mondial pun societatea românească în fața unei provocări de proporții în a găsi un numitor comun tuturor componentelor istorice ale națiunii române, adunate într-un stat menit de data aceasta a dura ceva mai multă vreme. Bucureștiul era capitala noului regat al României Mari, dar în mod compensator inima ei bătea în Transilvania, acolo unde se construiește catedrala încoronării pentru a face din ceremonialul încoronării o întemeiere simbolică. Noua construcție, o sinteză de biserici valahe cu funcție aulică, face trimitere și spre brâncovenesc. În același timp însă, transformările demografice și politice ale secolului XX aduc noi actori sociali pe scena istoriei: țăranul român și știința etnografică, pe de o parte, proletarul și avangarda artistică, pe de altă parte. Brâncovenescul reprezintă o echilibrare a unei balanțe identitare în care ingredientele etnografice se poziționau în tensiune față de cele moderniste.
Confruntat cu țărănismul ideologic și consecințele sale stilistice, pe de o parte, și cu modernismul, pe de altă parte, stilul național din anii 1930 se întoarce mai conștient și mai profund spre arta brâncovenească. Pe lîngă restauratorii și istoricii de artă și arhitectură, Ion D. Traianescu, Nicolae Ghica-Budești, Ștefan Balș, I.D. Ștefănescu, ale căror lucrări încep să dezvăluie arta veche, cel care a încercat o adevărată sinteză între vechi și nou, plasîndu-se programatic între modernism și stil național, este G.M. Cantacuzino. Următoarea definiție a artei brâncovenești formulată într-un articol intitulat „Brâncoveanu sau izbînda oltenească”, scris în anii 1932-34 și publicat în volumul Isvoare și popasuri la Editura Fundațiilor în 1934, exprimă ideea continuității ascunse între vechi și nou: „Arta brâncovenească este pentru noi semnul că există undeva în lumea formelor și a ideilor o țară a Făgăduinței unde se vor realiza însușirile noastre artistice dintre care atîtea dorm încă în somnul lor letargic cum dorm în munții, încă nespintecați, în somnul lor inform coloanele viitoarelor peristiluri, ce-și vor arunca umbra pe pămîntul țării noastre” (Isvoare și popasuri, p. 143).
Arta brâncovenească este astfel o promisiune artistică văzută ca expresie a unei năzuințe naționale, un potențial, neexploatat încă, dar care este singura și sigura sursă a inspirațiilor viitoare. G.M. Cantacuzino este programatic în aceste judecăți și anunță într-un fel ultima fază a neoromânescului, rezultat din sinteza cu modernismul. Astfel, dintre moderniști, unii au pendulat între cele două registre stilistico-ideologice (Petre Antonescu, Octav Doicescu, Henriette Delavrancea-Gibory, Duiliu Marcu și însuși G.M. Cantacuzino). Dincolo de o continuitate dorită, dar care rămîne imperceptibilă încă, la nivelul exigențelor lui G.M. Cantacuzino, ar exista o lege a dezvoltărilor stilistice care face din arta brâncovenească adevărata matrice a noului: „Epoca brâncovenească este o platformă de unde aspirația își poate lua zborul; epoca brâncovenească conține în spiritul legilor sale un program de realizări pentru mai multe secole. Cînd analizăm operele acestei epoci de izbînzi și aruncăm pe urmă o privire asupra secolelor premergătoare, vedem îndată că perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpînirea posibilităților sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decît un simplu capitol al evoluției noastre; ea începe o eră nouă în care mai trăim, ea înseamnă începutul maturității noastre artistice” (Isvoare și popasuri, p. 143).
Într-alt eseu din același volum, intitulat „Epoca brâncovenească”, G.M. Cantacuzino formulează apodictic „Nu există estetică fără etică” și subliniază în repetate rînduri că îndrăzneala politică a lui Brâncoveanu și coerența acțiunii sale internaționale, conflictele cărora a trebuit să le facă față în interior și exterior, suferința unui viitor incert sînt sursa reușitei lui în plan cultural. Dincolo de talentul său politic, Constantin Brâncoveanu este un artist și autorul unei descătușări de energii naționale, care depășesc cu mult simpla enumerare a influențelor externe care s-au exercitat asupra artei sale: „Dacă istoria lui Brâncoveanu pare tragică de la început pînă la sfîrșit, dacă domnia lui n-a fost decît un lung joc periculos, ce-și încerca norocul în mijlocul vicleniilor lăuntrice și mișeliilor exterioare, joc care n-a încetat a fi o singură clipă o sfidare a soartei care trebuia să se răzbune crunt în urmă, arta brâncovenească nu trădează o clipă lunga suferință a mîndrului boier, care primise cu atîta demnitate să fie pus la cîrma țării sale” (Isvoare și popasuri, p. 128-129).
Iar fraza-cheie în interpretarea fenomenului brâncovenesc este: „Judecînd după operele pe care le-a lăsat epoca brâncovenească, era de așteptat ca arhitectura românească să se dezvolte și să intre în rangul marilor arhitecturi, care fac mîndria civilizațiilor. În arta brâncovenească sînt posibilități de dezvoltare pentru un mare imperiu” (Isvoare și popasuri, p. 131).
Fără a fi istoric de meserie, G.M. Cantacuzino intuiește dimensiunea care face din arta brâncovenească un fenomen aparte, aspirația imperială, care nu e numai a lui Brâncoveanu, ci în primul rînd a clanului din care face parte, Cantacuzinii, și, mai larg, a unei elite creștine din Imperiul Otoman, din care fac parte și Mavrocordații, coagulată în jurul patriarhiei ecumenice, care cred că pot visa la imperiul creștin ortodox, măcar prin înflorirea culturală pe care o stimulează. Această intuiție a lui G.M. Cantacuzino, exprimată înainte ca Iorga să-și fi publicat capitolul din Istoria Românilor în care trimite la dimensiunea imperială a monarhiei lui Brâncoveanu, este o provocare lansată istoricilor. La peste o generație de la N. Iorga și G.M. Cantacuzino, în istoriografia românească s-a formulat „ideea imperială românească”. Brâncoveanu, în pofida mult discutatei slăbiciuni militare, a integrat această dimensiune în viziunea sa istoristă.
Însă continuatorilor lui Nicolae Iorga și G.M. Cantacuzino, rămași în țară, le-a fost dat să fie martorii dezechilibrului profund din devenirea națiunii române, cel în care extremele s-au confruntat violent și au dominat violent stilul național: proletcultismul și național-comunismul. Victima acestui dezechilibru a fost amintirea epocii brâncovenești. Cu mijloacele pașnice ale scrisului, dar nu lipsite de riscuri, istorici și artiști au știut să apere monumentele epocii brâncovenești, dar nu era un context propice să asculte argumente raționale. Că Văcăreștiul a căzut jertfă atunci este oarecum mai de înțeles decît faptul că nu a fost reconstruit după 1989. Dar aici începe altă poveste. Brâncoveanu și admiratorii lui și-au făcut datoria.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: Hurez