Epifaniile

Nașterea lui Hristos la Betleem este împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu de a-i mîntui pe oameni venind să locuiască în mijlocul lor și arătîndu-li-se prin asumarea naturii umane. Pînă atunci, revelația nu însemna înfățișarea lui Dumnezeu, ci mesajul său, vocea sa, mesagerii săi cerești. Însă Întruparea e o noutate care a depășit așteptările și a inaugurat o schimbare în relația dintre Dumnezeu și om, așa cum era ea înțeleasă în iudaismul epocii. Cea mai radicală mutație constă tocmai în faptul că revelația devine o manifestare divină directă, epifanie, chip divino-uman, spre deosebire de angelofanii sau de marile teofanii profetice, care nu admiteau întîlnirea față către față. Aceasta e rațiunea pentru care în vechea tradiție creștină Nașterea, cu toate evenimentele din jurul Pruncului, Botezul, dar și minunea din Cana Galileei erau celebrate împreună, ca o succesiune de epifanii ale Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ar fi bine, de aceea, să aruncăm o privire spre o perioadă îndepărtată, dar fundamentală pentru istoria creștinismului, pentru a realiza lumina pe care o proiectează asupra sărbătorilor pînă în zilele noastre.

Se știe că nu avem date precise despre ziua în care s-a născut Iisus. Evangheliile nu sînt cronografii, ci transmit fiecare sensul evenimentului hristic, oferind însă și detalii concrete. Avem, așadar, locul: Betleem, timpul istoric marcat de domnia lui Irod cel Mare și de cea a împăratului Augustus, referința la recensămînt, dar nu și o indicare a lunii sau a zilei. Dacă cercetăm mărturiile din primele trei secole, vom vedea că exista o varietate de date, unele în aprilie, alte în mai, dar și, potrivit lui Iulius Africanul (deci înainte de prima jumătate a secolului al III-lea), 25 decembrie ca o consecință logică a stabilirii Bunei Vestiri pe 25 martie. Abia în veacul al IV-lea putem găsi cele mai interesante elemente de cronologie festivă, care indică o intensă dinamică teologică și liturgică. 

Cele două mari sărbători pe care le cunoaștem astăzi, Nașterea, pe 25 decembrie, și Botezul, pe 6 ianuarie, au origini geografice diferite și sînt legate de straturi precreștine care au fost resemnificate în marele avînt al creștinismului din perioada post-constantiniană. Roma a fost locul de origine pentru sărbătorirea Nașterii pe 25 decembrie (cea mai veche atestare textuală în 336, deși sînt ipoteze care o antedatează), convertind astfel Natalis solis invicti, celebrarea Soarelui victorios, iar Egiptul, prin ritualul din noaptea dintre 5 și 6 ianuarie, consacrat apelor Nilului și cuprinzînd o procesiune cu lumini, a oferit ambientul religios pe care creștinii l-au reinterpretat în sensul Botezului lui Hristos. Acesta, asociat luminii pe care neofitul o primește prin taina inițierii creștine, va fi prăznuit ca Epifanie în partea orientală a Imperiului (prima mențiune în 329 la Sf. Atanasie), dar și în Gallia, unde, după cum citim în Istoria lui Ammianus Marcellinus, cezarul Iulian participă în 361 formal  – pentru că credința sa era alta – la ritualul creștin al Epifaniei. Istoricii consideră că sărbătoarea din 6 ianuarie, reunind Nașterea, Botezul și primul miracol de la nunta din Cana Galileei, era mai veche decît instituirea romană a datei de 25 decembrie. Iar adoptarea acesteia din urmă în Răsărit a fost treptată, probabil mai întîi în Capadocia, destul de repede la Constantinopol, apoi în Antiohia, dar s-a lovit de rezistența Bisericii Ierusalimului, care prăznuia Nașterea în noaptea dintre 5 și 6 ianuarie la Betleem, și a Egiptului, unde abia după 431 a reușit să se înrădăcineze. 

Această dinamică a propagării de la Roma spre Răsăritul creștin a momentului liturgic dedicat Întrupării – ceea ce a condus la disocierea sărbătorilor Nașterii și Botezului – are ca pandant răspîndirea Epifaniei răsăritene în Occident, placa turnantă fiind Africa de Nord, prima care receptează inovația romană și transmite probabil spre Spania și de acolo spre Roma devoțiunea de origine egipteană. Consecința în Occident a fost migrarea închinării magilor, din tabloul nașterii lui Iisus, spre 6 ianuarie, așa cum putem observa în predicile lui Augustin. Astfel, într-un interval de un secol, cele două dinamici liturgice au reușit să configureze o punte a epifaniilor care ne însoțește pînă astăzi.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).