Epiderma minciunii

L'essentiel est invisible pour les yeux. St. Exupéry, Le Petit Prince Traficul de valori culturale ale timpului nostru a blocat căsătoria creştină într-un sens giratoriu. Rutele colaterale sînt pichetate masiv. Jur-împrejur, poţi identifica grupuri de interese sau chiar grupuri de comando. Pentru adepţii pragmatismului economic, familia este o inerţie culturală desuetă. Romanticilor bovarici, venerabila instituţie nu pare să le pună decît capcane burgheze. Agenţii minorităţilor sexuale văd în căsătorie un periculos construct simbolic. Pentru heterosexualul cinic, gramatica de budoar impune tot mai multe declinări. Extrema pornografică e contrazisă iconoclast de un puritanism de factură fundamentalistă. Toţi sindicaliştii acestor valori subversive - fie seculare, fie religioase - afişează retorica inocenţei şi practică arta inhibiţiei. Unde se află însă ultimii creştini? Cu mintea uneori împărţită şi inima alteori ceţoasă, ucenicii lui Hristos evită totuşi aporetica postmodernităţii. La umbra noului Babel, sfinţii caută ieşirea. Aflaţi mereu cu un pas înainte, cei desăvîrşiţi gonesc către limanul eshatologic. Din păcate, în spatele liniei de retragere, orizontul crepuscular e presărat cu triste naufragii. De ce oare, între toate instituţiile clasice ale civilizaţiei europene, familia suferă astăzi o neurastenie acută? Cauzele ţin de-o evidenţă crasă, iar rezultatele sînt, incalculabil, vertiginoase. Sub vacarmul iresponsabilităţii, un stil vechi de viaţă aristocratică se întunecă şi dispare. Biografia omului tot mai recent se scurge oricum printre degetele orişicui. Ideologiile progresiste ne asigură, cu searbădă veselie, că viitorul postistoric al umanităţii e totuşi de aur. Etica indoloră a stîngii revoltate ar vrea să descalifice ultima diferenţă ontologică: raportul biunivoc şi complementar între bărbat şi femeie. Pentru astigmaticii moderni, firescul acestei relaţii era perfect vizibil. Pentru misionarii corectitudinii politice însă, noţiunea tradiţională de cununie s-a ofilit. Deşi nu dă rod, metafizica pederastă se vrea astăzi în floare. Împinşi sau nu de la spate, progresiştii cer dizolvarea asimetriei juridice şi teologice dintre conceptul vertical al căsătoriei şi noţiunea orizontală de parteneriat civil. Scribi furaţi de graţiile multiculturalismului, ei forţează imposibilul. În locul dimensiunii sacramentale a nupţialităţii ni se cere acceptarea unei sterilităţi murdare. Campionii noii revoluţii culturale vor să mutileze filialitatea pînă la grotesc şi teroare. Cîţi dintre cronicarii timpurilor noi nu şi-au oferit, printr-o aparentă dezabuzare, întregul lor consimţămînt? Pentru majoritatea aflată în opoziţie, toate semnele descrise mai sus par nu simptome, ci simple accidente, detalii microscopice ale unui fapt anodin. Între timp, dezorientarea heterosexuală continuă. Tot mai vehemente, priorităţile economice alimentează certitudinile săltăreţe ale noii pandemii amoroase. Concubinajul se poartă la vedere. Decizia căsătoriei e amînată frecvent, într-un calendar cu multe riduri, dar fără termene. Ethosul comunitar acceptă prostituţia drept o profesie legală. Pe bulevardele nesimţirii, nominalismul culturii pop transformă iubirea într-o convenţie de uz şi abuz lingvistic. Idolatria erotică e aprofundată mimetic. Tinerii par tot mai încîntaţi de nerecunoştinţă. Casa de piatră s-a dinamitat şi astfel - cu sau fără rimă - locul cununiei e scurtcircuitat. Riturile religioase rămase în funcţiune nu consemnează, pentru noul val, decît abisul dezorientării. Eviscerate de sens, slujbele din biserici au ajuns cofraje pentru o simbolistică aleatorie. În pîntecele vîscoase ale Leviathanului urban, gesturile liturgice îşi rătăcesc tot mai mult înţelesul. Voinţa de putere ca amor precoce vrea să exploreze, prin definiţie, toate gamele divertismentului gregar. Într-o cultură de cazino, familiile se nasc şi mor, fără anticipaţie. Bocetul ultimelor datini e alungat de ventilaţia pasiunilor afrodisiace. Chinestezia libidinală şi scintilaţia narcotică a discotecilor abia mai ascund plictisul şi anxietatea. Copiii lipsiţi de tinereţe încearcă, dionisiac, extazul fără transcendenţă. Sublimul unei muzici scindate îmbată ochiul minţii cu note false şi asurzitoare. Indiscutabil diverse, gusturile par să nu se mai dispute. Degradarea sensibilităţii casnice uşurează recursul tribal la tehnologiile nihiliste ale sexualităţii. Socializarea mediatică a seducţiei antrenează voluptăţile dorinţei de-a poseda şi, mai ales, de-a fi posedat. "Societatea spectacolului" (G. Debord) îşi amînă drenajul. Toate aceste întîmplări mustesc în beţia seacă a deconstrucţiei. Tocmai de aceea, criza familiei - ca toate celelalte eşecuri electorale ale creştinismului - va trebui înţeleasă prin recurs la genealogia nihilismului. Răsturnarea atributelor fiinţei în zorii modernităţii a compromis idealul etic al statorniciei. Dăruite participativ în economia îndreptării divine, drepturile omului au ales, mai nou, apostazia. Sub jurisdicţia subiectului autonom şi solipsist, ele au sfîrşit prin a încuraja nu compasiunea altruistă, ci bolnăvicioasa îndreptăţire de sine. Extinse astăzi egalitar şi asupra animalelor, drepturile omului s-au livrat paralogismelor unei raţiuni însingurate. În loc să facă gestul irevocabil al jurămîntului, îndreptăţitul îşi cere drepturile. Noţiunea de datorie este înţeleasă, cel mult, în sensul mercantil de taxă restantă. Generalizarea acestei patologii intersubiective a făcut ca, în desfăşurarea eratică a subiectului erotic, celălalt să fie perceput drept obstacol, nu ajutor ("nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"). Treptat, rapsodia iubirii unice - cantica canticorum - a fost anihilată de sarcasmul tuturor infidelităţilor. Ocurenţa de facto a divorţului zdruncină acum posibilitatea de jure a unirii matrimoniale. Am semănat cîndva îndoială, culegem astăzi pustietate. Licenţele insanităţii abundă. Ochiul şi privirea nu mai încap printre lucruri. Debilităţile erosului nud şi flămînd hrănesc capriciile pieţei. Bîrfa de bulevard face disecţii urît mirositoare. Curiozitatea dă raportul de gardă. Poliţia bunului-simţ dezertează la graniţa obscenităţii. Golit de promisiuni secrete, trupul mincinos dobîndeşte statutul şi valoarea unui obiect de schimb. Cosmetizată recursiv, falsitatea trăieşte agonia purei exteriorităţi. Ce etalează corpul monden dacă nu frumuseţea jumulită a unei banale poşete? El nu vibrează decît la aglomerarea grăbită a gesturilor narcisiste. Protocolul şi replica de salon îi ascund rătăcirea. Tăbăcită în sfera privată a fărădelegii, derma erosului furtiv îmbătrîneşte galopant. În pragul morţii, nimic - nici măcar regretul - nu mai năpîrleşte. Fugind o viaţă de exigenţa "terţului inclus" (G. Thibon), sufletele moarte devin acum năluci. Trupurile care au aparţinut tuturor şi, mai ales, nimănui, sînt îngropate, ca orice rest indezirabil, în cimitirul resentimentelor. Lasciate ogni speranza voi ch'entrate.