Emanciparea femeii și Ortodoxia contemporană

În Biserica Ortodoxă contemporană persistă mentalitățile androcentrice. Iisus Hristos e Bărbatul desăvîrșit. Pasajele etice din corpusul paulin sînt interpretate literal și maximalist, iar acela – faimos – în care Apostolul Neamurilor afirmă răspicat că în Hristos se resorb toate dualitățile (sexuale, sociale, economice) – e trecut adesea sub tăcere. Tot așa, textele Sfîntului Pavel despre relația bărbatului cu femeia în taina căsătoriei sînt citite unilateral: dacă soțul e „cap”, nu mai încape prea multă vorbă... De cîte ori Biserica e acuzată de misoginie, teologii de serviciu grupează imediat, dintr-un reflex apologetic nu prea ilustrat în viața reală, toate argumentele „mariologice” aflate la îndemîna lor: Fecioara Maria e „mai cinstită de serafimi și mai mărită, fără de asemănare, decît heruvimii”. Ea este Noua Eva, cea prin care a venit mîntuirea neamului omenesc. Atributele sale sublime plutesc eteric într-un spațiu supradeterminat, transcendent, deci nu-și găsesc o urmare practică. Uităm, sau ne facem că uităm, mărturiile evanghelice despre relația Mîntuitorului cu femeile. Mesia e mereu anturat de femei, pe care le respectă și le tratează iertător și duios. Hristos își respectă și iubește Mama, care participă la momentul „paracletic” al întemeierii Bisericii Sale. La fel, își dezvăluie mesianitatea înaintea femeii samaritene, cu care poartă o crucială conversație la fîntîna lui Iacob. Femeile mironosițe sînt și primele vestitoare ale Învierii Sale „cea de a treia zi”. Faptele Apostolilor – prima istorie a Bisericii – conțin date relevante despre rostul esențial al femeilor în coagularea primelor comunități creștine. 

La fel de adevărat este că, marcată de complexele tradiții ale Orientului (în sens larg, dincolo de aria creștinismului organizat ecleziastic), Ortodoxia preia genetica unei viziuni patriarhale: păcatul originar (și cumplita lui pedeapsă capitală) au intrat în lume prin slăbiciunea feminină. Ispititorul diavol, apărut în textul Genezei sub forma șarpelui, nu mai e sursa căderii, ci mai curînd prilejul operativ al demonizării femeii, cu tot cu farmecele sale „fatale”. Moștenim prin tradiția semitică vechi-testamentară viziunea neagră despre feminitate, așa cum apare ea de la Dalila pînă la Irodiada, ca să nu mai pomenim Ecleziastul, carte sapiențială unde femeia este explicit declarată „mai amară decît moartea”. Singura formă în care femeia se sfințește fără doar și poate este varianta feminină a monahismului, ale cărui adepte trăiesc „voalat”, într-un manieră care amintește hijab-ul islamic. Istoric vorbind, putem oricînd alcătui o antologie de texte doctrinar spirituale deloc măgulitoare pentru femeie, de la Tertulian (în De cultu feminarum) pînă la Părinții Pustiei. Acest filon – vizibil în Răsăritul, ca și în Apusul creștin – explică deopotrivă prezența unei meretrix apostasiae în Apocalipsa lui Ioan, cît și „vînătorile de vrăjitoare”: vrăjitorii (dacă existau) au scăpat mult mai ușor... Colac peste pupăză, există și femei ortodoxe care promovează misoginismul în numele smereniei! 

Eu, unul, sînt convins că ierarhia Bisericii noastre vede fondul la care mă refer și ca pe un obstacol misionar în transmiterea dreptei credințe... de la mame la fiice! Din nefericire, istoria politică a emancipării femeilor (în Occidentul democratic, în care ne-am integrat recent prin aderarea la UE și NATO) se situează cu precădere la stînga socialistă, anarhistă, revoluționară și anticlericală, de unde și tabu-ul unor dezbateri teologice decrispate pe tema prezenței femeilor în Biserica de azi. Frînează discuția liberă și faptul că unele Biserici protestante au ajuns să accepte hirotonia femeilor, pricină de mare scandal în mintea „drept măritoare”. Combinația acestor factori inhibă actualizarea magisteriului și a pastoralei dedicate fostului „sex slab”, egalizat în democrație cu cel „tare”, inclusiv prin acțiunea „ideologică” a unor curente feministe adeseori radicale care, asemenea corectitudinii politice, servesc cauze juste cu mijloace inadecvate. Un fapt e sigur: trebuie să dezghețăm subiectul și să-l adaptăm noilor generații feminine, care vor părăsi Biserica dacă vor continua să audă aberații de tipul celei care susține că pînă și fiziologia lor (parte din arhitectura creației divine) e o piedică în calea mîntuirii și o sursă iremediabilă de presupusă „necurăție”.