Eliade și definiția sacrului

Desigur că elita intelectuală a României nu e clasată pe „sectoare” confesionale, însă reprezentanții săi interesați de faptul religios (și cu atît mai mult slujitorii altarelor) proiectează în scrierile lor ceva (mai mult) din mediul eclezial de apartenență. Putem ca atare vorbi despre mica, dar consistenta elită intelectuală romano-catolică, din care face parte, fără discuție, și preotul profesor Wilhelm Dancă, membru corespondent al Academiei Române. Domnia-sa publică acum o nouă ediție – cu ținută tipografică „definitivă” – din teza doctorală pe care a susținut-o în anii ’90, la o prestigioasă universitate pontificală din Roma: Mircea Eliade. Definitio sacri (Editura Spandugino, București, 2022, 573 p.). Edițiile anterioare ale acestei cercetări n-au trecut neobservate, bucurîndu-se de recenzii favorabile, dar textul – valoros prin informație și limpede în natura sa sistematică – merita o nouă viață, deodată cu obiectul ei de studiu și anume geneza românească a concepției lui Mircea Eliade despre sacru. 

Dacă, în anii ’90, Mircea Eliade – istoricul religiilor, prozatorul și memorialistul – se bucura de o imensă popularitate (am putea spune globală), opera sa a intrat oarecum în eclipsă, mai ales din cauza scandalurilor ideologice legate de simpatia sa juvenilă față de mișcarea legionară din anii ’30. Cînd s-a aplecat asupra influenței lui Nae Ionescu, Blaga, Rădulescu-Motru și Iorga asupra cristalizării operei eliadiene, profesorul Wilhelm Dancă s-a disociat fără echivoc de exaltările politice ale autorului, menținîndu-și analiza în sfera aseptică a conceptelor. Teza Părintelui Profesor Dancă a fost redactată în italiană, pentru un public italian, care avea acces la Tratatul de istoria religiilor sau la trilogia despre Istoria credințelor și ideilor religioase, însă nu cunoștea aproape deloc contextul cultural al „primului Eliade”, cel interbelic. Datoria lui Eliade față de profesorii săi români de filosofie – începînd cu Nae Ionescu – e rar recunoscută și în România, unde puținii specialiști s-au concentrat cu precădere asupra influenței exercitate asupra sa de către somitățile occidentale, de la Gerardus van der Leeuw, Joachim Wach și Rudolf Otto pînă la Georges Dumézil, C.G. Jung, Raffaele Pettazzoni, Roger Caillois etc. 

Firește, restituirea genezei românești a gîndirii despre sacru practicate de Mircea Eliade nu e un act de șovinism protocronist, de vreme ce Nae Ionescu însuși nu transferase în cursurile sale de filosofie a religiei și metafizică prea multe idei preluate din Brăila sa natală, dar ne poate dovedi că viitorul star universitar de la Chicago își formase sistemul hermeneutic încă din prima tinerețe: înainte de a se exila, pentru a scăpa de năpasta comunistă, Eliade trăise totuși într-o țară natală admirabil conectată la circuitul axiologic european și nu conducea degeaba o generație intelectuală obsedată de universalitate. 

Dincolo de aceste situări contextual istorice, volumul lui Wilhelm Dancă are nu doar virtuțile unui studiu despre opera științifică a lui Mircea Eliade, ci și dimensiunea unui manual de antropologie a religiei, în care cititorul este familiarizat cu dihotomia centrală sacru-profan, pentru a înțelege mai apoi valoarea noțiunilor derivate din aceasta, de la mit, rit, simbol și arhetipuri pînă la diversele forme de revelație și tehnici ale extazului. În secolul 20, acest vocabular hermeneutic a urmărit anatomia lui homo religiosus, pornind de premisa că experiența religioasă, constantă în istoria omenirii, se sprijină pe anumite structuri antropologice și imaginare stabile, adică pe o gramatică „obiectivă”, dincolo de funcția ei taxonomică. Recitind cu ochii de astăzi speculațiile lui Mircea Eliade despre secularizare ca formă de camuflare a sacrului în profan, nu putem să nu admirăm pătrunderea analitică aproape vizionară a compatriotului nostru, deodată cu nostalgia sa tipic „reacționară” față de autenticitatea omului premodern. Precursor al curentului structuralist, autorul lui Mefistofel și androginul a fost și (încă) unul dintre inevitabilii continuatori ai lui Platon.