Eliade portughez

Dacă n-am putea privi totalitatea finită a operei lui Mircea Eliade, i-am citi Jurnalul portughez într-o notă de continuă stupefacţie. Trimis de la Londra la Lisabona, în primii ani 40, relativ tînărul scriitor (şi, vremelnic, diplomat) trăieşte pe malurile Tagelui două revelaţii majore: sfîrşitul lumii moderne (ca agonie a secolului XIX) şi urgenţa separării de universul românesc. Comparîndu-se necontenit cu... Goethe, Eliade vorbeşte senin despre propriul "geniu", acuză trecerea timpului - niciodată generos - şi se refugiază în trecutul (bucureştean sau indian) pentru a-şi prepara întîiul rol "european". Focalizate narcisic, însemnările cuprind ciclopice impresii de lectură, cronica politică a Portugaliei salazariste, ecoul întîlnirii unor personalităţi (Eugenio d’Ors, Carl Schmitt, Ortega y Gasset sau... Pamfil Şeicaru), lista mereu variabilă a cărţilor pe care urmează să le scrie, reflecţii suscitate de "teroarea istoriei" şi crochiuri dedicate conceptelor cu care avea să-şi edifice, peste decenii, imensa operă ştiinţifică. Farmecul Jurnalului portughez constă mai ales în sinceritatea lui aproape necenzurată. Autorul se vede publicat - de vreme ce li se adresează uneori cititorilor virtuali -, dar nu e încă dezlipit de biografia sa reală, asumată în primă persoană. Această comuniune cu propriul destin, potenţată de spaima bolşevizării României, ne livrează un Eliade scutit de prudenţe tactice; diaristul e frust pînă la neglijenţă, cu urmarea că obsesiile sale ni se dezvăluie ca atare. Scriitorul se prezintă ca pesimist cu false jovialităţi compasive, se mustră pentru deficienţele de tehnică literară (pornite din excesiva sa "grabă" narativă), e convins de revoluţia pe care o va provoca intuiţia referitoare la perenitatea simbolismelor arhaice şi îşi trăieşte excesele cu voluptatea de a le putea legitima savant (cum se întîmplă în cazul adulterului, justificat cu argumente dionysiace sau hinduiste). "Numai sterilitatea e demoniacă" - spune Eliade, descriindu-se ca perfect "păgîn clasic" aşternut pe calea mîntuirii creştine. Tentaţia ascetismului, ilustrată prin deliberate reculuri contemplative, are rostul de a echilibra "irosirea" orgiastică, fie aceasta sexuală, mondenă sau mundană. E frumoasă, în această ordine, spaima lui Eliade la auzul vînzătorilor de ziare din Lisabona, care proclamă, ca nişte cassandre, veşti apocaliptice despre mersul războiului. Sau dorul său de reintegrare sacrificială în "cosmos", mai ales că Eliade redactează, în acest timp, atît Comentariile la legenda Meşterului Manole, cît şi romanul Viaţă nouă, deopotrivă de relevante la nivelul traseului său spiritual. Sugestivă mi se pare complezenţa de care diaristul dă dovadă la fiecare pas. Eliade e preocupat de cantitate, de finalizare, de potenţarea cu orice mijloace a propriei creativităţi, dar nu-şi ierarhizează producţiile, nu repudiază rebuturile, aşa cum nu-şi poate stabili priorităţile. Omul este dominat de o bulimie productivă (altfel spus: de o febrilitate a gestaţiei) în care scuza de a nu face mai mult funcţionează adesea ca alibi axiologic. Eliade călătoreşte prin Portugalia (din Braga cea nordică pînă în Algarve, la sud), face incursiuni în Spania vecină - descoperind valori cărora le promite diverse monografii - şi evadează la Berlin ori Paris, unde-şi transportă, intacte, crizele de melancolie şi misterioasele atacuri de "neurastenie", pe care le relativizează doar atunci cînd le compară cu maladia mortală a soţiei sale, Nina. Din păcate pentru un domeniu cu care alţi intelectuali s-au acomodat mai armonios, e clar însă că diplomaţia - forfotind de vanitoşi fără merit - îi produce numai dezgust. Sub îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, acompaniat de Mihai Zamfir şi Florin Ţurcanu, cele două volume cuprinzînd ediţia integrală a capitolului lusitan din parcursul lui Mircea Eliade ne sînt restituite de Editura Humanitas dimpreună cu un aparat critic menit să garanteze ţinuta evenimentului. Graţie acestui şantier competent, Mircea Eliade se întoarce, cu totul, acasă.