Educație à la carte

În regimul comunist, expresia totalitară a hranei era cantina, cea a îmbrăcăminții era uniforma proletară. Restaurantul în care să poți comanda după poftă și vestimentația personalizată erau socotite deviații burgheze. Revoluția din ’89 a dat liber la individualizare, dar nu discut aici valoarea estetică sau culturală a acestei individualizări. Principiul însuși al regimului politic inițiat prin revendicările mișcărilor din ’89-’90 era libertatea, ceea ce în termeni politici a însemnat crearea instituțiilor juridice care să traseze limitele dintre libertățile individuale. Un exemplu ar fi proprietatea privată, care a trecut de la statutul de reziduu pe cale de dispariție în regimul comunist la cel de „moft“ în regimul de tranziție, după expresia președintelui din epocă, pînă la „garantarea şi ocrotirea prin lege, indiferent de titular“ după formularea Constituției din 2003. Tot în anii „tranziției“ s au dus succesive războaie privind locul și rolul minorităților de tot felul, care și-au cîștigat dreptul de a forma comunități de valori distincte de sistemul de valori al națiunii (spre exemplu, așa-zisul război al drapelelor).

Din era uniformității totalitare a rămas la nivel discursiv educația națională, o utopie cu origini mai vechi decît comunismul care afirmă că există un set de valori proprii unei națiuni și că toți cetățenii trebuie să fie formați astfel încît să adere la acest set de valori. În ultimul secol, în acest set de valori a intrat și a „muri pentru patrie“, a „urî dușmanul de clasă/rasă/civilizație“, a „adora un conducător“ (rege, căpitan, mareșal, secretar general al PMR/PCR, „geniu al Carpaților“ sau „președinte jucător“), a afirma dogmatic că „omul se trage din maimuță“ și că scopul lui este să populeze cosmosul, și lista poate fi continuată în registru minor. Problema educației naționale în era exploziei sistemului de valori constă în faptul că nu poate răspunde tuturor revendicărilor venite din partea comunităților de valori minoritare. Încercarea de a rezolva tensiunea dintre valorile vechi și valorile noi printr-un amestec median nu numai că a nemulțumit pe toată lumea, dar a și produs un conținut hibrid și contradictoriu. Urmînd calea celorlalte segmente ale societății, și educația națională este supusă aceleiași forțe de fragmentare. E suficient să constatăm acest fenomen. Prima distincție care a apărut este cea dintre clasele de venituri. Noii bogați, așa cum aleg să se adune în cartiere noi (și chiar sisteme de segregare teritorială, adică zone cu acces limitat), preferă să-și educe copiii în școli private organizate de instituții educaționale din afară granițelor (dintre care unele își afirmă un conținut cultural specific unei alte națiuni). Aceste școli exprimă în primul rînd nevoia însăși de segregare, ca etapă în procesul individualizării. Nu contează ce se predă cu adevărat în acea școală, dar contează cît costă pentru a indica clasa de venit a părinților. Există și opțiunea mai extravagantă a educației direct în străinătate, de multe ori ca trambulină pentru plecarea din țară. Al doilea criteriu de segregare a fost cel etnic (liceele în limbile minorităților etnice), pe care l-a îmbrățișat chiar sistemul public de învățămînt, urmat îndeaproape și din ce în ce mai intens de cel confesional.

În anii din urmă, contestația principală la adresa învățămîntului public s-a referit la universul de cunoaștere pe care îl propune acesta, la raportul dintre „suportul de curs“ și conținutul propriu-zis. Falsa modernizare a învățămîntului public a continuat prin introducerea haotică de gadget-uri educaționale, de la manuale „ajutătoare“ la laptop-uri, tablete, iPad-uri, proiecții PowerPoint sau filmulețe educative. Last but not least, cursuri de karaoke în ciclul primar! Prin „globalizarea“ formelor era mascată lipsa de coerență a conținuturilor.

În acest context se naște un fericit antidot educațional, pe care l-aș numi homeschooling comunitar sau educație à la carte, adică pe alese, după pofta inimii. Din decizia curajoasă a unor părinți de a transmite copiilor lor viziunea lor asupra lumii s-au născut inițiative educaționale private, adresate inițial unui grup de prieteni, la rîndul lor cautînd cu disperare pentru copiii lor un colac de salvare din naufragiul public. În aceste întîlniri, care îmbină socializarea cu grija pentru copii, se degajă seturi de valori microcomunitare. Am observat acest fenomen în cazul Zeppelin Schule, proiectul unor foști absolvenți ai Liceului German din București. Pentru ei, limba germană devenise un nucleu identitar fără să existe vreo legătură etnică. Germanofilia și germanofonia au o istorie venerabilă în Vechiul Regat, care se leagă pe de o parte de prezența în București încă de la începutul secolului al XVIII-lea a unei importante comunități luterane, pe de altă parte de apariția unor instituții de educație catolică foarte prizate de burghezia interbelică. Prestigiul culturii germane a reușit să spargă încă din secolul al XIX-lea bariera culturală francofonă și a rămas, iată, pînă la începutul secolului XXI un semn de distincție, avînd vocația unor întemeieri microcomunitare. Mai interesant este faptul că Zeppelin Schule și-a ales ca model prestigioasa Salem-Schule din vecinătatea lacului Konstanz. Auzisem din familie de această școală, fiindcă un unchi al mamei mele, Scarlat Rosetti, făcuse Salem-Schule chiar la începuturile ei. Temele programatice ale acestei școli germane și a imitatoarei ei bucureștene sînt formarea caracterelor și asumarea răspunderii. Este evident că școala publică, strivită de exigența unui produs cuantificabil și exprimat statistic, nu poate lua în considerație asemenea valori, care au nevoie de timp pentru a-și arăta roadele. Dar este interesant de observat că societatea începe să producă acest tip de antidot la uniformitatea educațională, deși deocamdată în cantități homeopatice. Un al doilea aspect remarcabil al acestei inițiative bucureștene constă în faptul că părinții vor să transmită descendenților lor valori pe care le împărtășesc. Obiectivul lor nu este ca progenitura să se adapteze la o așa-zisă societate a viitorului, diferită și mai bună de a părinților (cum era în viziunea marxistă „paradisul“ comunist), ci să reproducă valorile trăite ale părinților. Este primul semn de reașezare a societății. Acest tip de microcomunitate, care are la bază un nucleu de valori împărtășite de părinți și un model pedagogic occidental, este deja bine reprezentat la nivel de grădiniță. Spre exemplu, centrul educațional Livada cu copii a inițiat adaptarea pedagogiei Montessori la universul spiritual al creștinismului răsăritean, care, deși reprezintă nucleul identitar al majorității, lipsește din educația publică. Aici ar fi necesară o discuție mai largă asupra educației religioase din școlile publice, care în mod curios nu reușește să transmită bagajul cultural al creștinismului răsăritean. Marea provocare a educației à la carte este însă saltul la nivel de ciclu primar, gimnazial și liceal. În această privință, Zeppelin -Schule face operă de pionierat.

La capătul celălalt al operațiunii de salvare a universului cognitiv în societatea românească aș saluta inițiativa Casei Paleologu, care oferă șansa recuperării culturale la vîrstă matură a ceea ce școala publică nu a fost capabilă să transmită: cultura clasică. Miza este de asemenea identitară, dar privește de data aceasta europenitatea culturii noastre. Fără referința la cultura clasică nu mai există Europa. Succesul Casei Paleologu este o puternică expresie a conștientizării faptului că fără rădăcini culturale nu există identitate.

Ieșirea din impasul educației naționale, descris în note tragice de mulți pedagogi responsabili în anii din urmă, poate fi încurajarea, inclusiv prin mijloace publice, a acestei educații à la carte. Exprimînd o aspirație naturală și legitimă a părinților de a-și transmite sistemul de valori copiilor lor, varietatea acestor microcomunități educaționale poate răspunde mai bine și diversității care se instalează, în nuanțe din ce în ce mai multe, în societatea românească. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.