Ediţie specială

13 aprilie 2006   DIN POLUL PLUS

Rari sînt oamenii care trăiesc din şi pentru întîlnirile fundamentale pe care viaţa le organizează, în strînsă complicitate cu providenţa fiecăruia. Cei mai mulţi dintre noi nu au întîlniri, ci doar încrucişări utile, "contacte". Pentru a trăi o întîlnire, ai nevoie de conştiinţa clară a ceea ce aştepţi şi a ceea ce te aşteaptă. Îţi trebuie un simţ aparte: acela care fixează, în misterul altuia, soluţia de sondare a misterului propriu. Nimic mai simplu decît să ratezi o întîlnire: biografiile noastre abundă în asemenea eşecuri, vanitos nemărturisite. Şi, paradoxal, nimic mai "simplu" (în sens spiritual) decît să reuşeşti o adevărată întîlnire: îţi trebuie doar nostalgia ei, aspiraţia ei frustrată, dorul după un chip care ţi se arată pentru a-ţi transmite un mesaj. Cînd asemenea prealabile psihologice se reunesc, întîlnirea e deja recunoaştere, încredinţare garantată şi fapt desfăşurat. În fond, tema întîlnirii derivă din aceea a maestrului. Nu simetria e legea întîlnirilor majore, ci condescendenţa, adică starea "kenotică" asumată de subiect şi consacrată prin iubirea, niciodată plană, dintre "iniţiator" şi "iniţiat". Nu cauţi, ci eşti găsit. Nu provoci şi nu revendici: eşti inventat ca interlocutor, exaltat ca partener, adeverit ca martor al unei deschideri. Nu cunosc pe cineva mai talentat în acest sens decît Anca Manolescu. Ea posedă, aş spune fireşte, o multitudine de daruri pe care nu încetează să ni le ofere, cu o generozitate exemplară: inteligenţa superioară, cultura clădită cu materiale de primă calitate, perseverenţa studioasă, înzestrarea stilistică şi acurateţea conceptuală, economia sobră a discursului şi bucuria de a savura sursele sapienţiale, o intransigenţă aplicată sieşi, fără pic de ostentaţie morală, dar şi o discreţie netrucată, care protejează, sub aparenţa răcelii, seriozitatea angajamentului religios... În lectura mea, această poliedrică performanţă are ca principiu facultatea Ancăi Manolescu de a-şi consuma întîlnirile capitale - fie ele directe (cu Andrei Pleşu, Horia Bernea sau Andrei Scrima), fie mediate livresc . (cum sînt acelea cu Nikolai Berdiaev, Henry Corbin sau cu Simone Weil). "Consumul" la care mă refer este, de fapt, "consumpţie", mistuire voluntară în filigranul unei alterităţi ireductibile. De cîte ori citează un nume, Anca Manolescu pomeneşte un prieten intim, o făptură afină, un frate întru Hristos. Ea nu traversează bibliografii, ci destine capabile să modifice parcursul interior al celor prezenţi. Recent, la editura Paideia, Anca Manolescu şi-a grupat, sub titlul Jurnal de inactualităţi, eseurile publicate prin reviste în ultimii ani. Volumul e o încîntare, atît pentru cititorii constanţi ai autoarei, cît şi pentru cei infideli. El încapsulează preocupările - felurite, dar solidare - pe care hermeneutica etică a cotidianului şi antropologia marilor tradiţii religioase i le solicită Ancăi Manolescu, de aproape două decenii. Ni se îmbie astfel pagini de egală densitate, pe o scală care include zonele degradate ale sacrului, fragilitatea memoriei religioase europene, patologiile integrismului contemporan şi dialogul încă posibil dintre monoteisme, note de călătorie, dar şi incursiuni pe "piaţa" cărţii sau în agora, la fel de frenetică, a cetăţilor noastre bolnave. Calamburul din titlu reia formula "consideraţiilor inactuale", mizînd totodată pe echivocul dintre "jurnalul" de idei (ca diagnostic metafizic la căpătîiul unei epoci) şi "(tele)jurnal", ca metaforă pseudo-liturgică a dictaturii mediatice, sub presiunea căreia trăim. Nimic însă mai "actual", în accepţia filozofică a termenului, decît această suită de vivisecţii lucide. Pentru că acolo - în regiunea simbolică a revelaţiei prelucrate istoric - se naşte privirea care înţelege, iertînd, şi iartă, înţelegînd. Anca Manolescu a depăşit snobismul intelectual specific adeziunilor "elaborate". În scrisul ei vibrează sentimentul (controlat) al urgenţei de a mărturisi, alături de critica (liberă) a pericolului ghemuit îndărătul certitudinii nechestionate. Un regal de smerenie implicită. Şi o voce inconturnabilă, menită să convingă cu puterea inspirată a şoaptei.

Mai multe