Ecumenisme în America regimului Trump
În preajma alegerilor din 2016, platforma digitală ultraconservatoare Church Militant făcea din Donald Trump un nou Constantin. Cît despre Hillary Clinton, ea era asimilată lui Diocleţian, ultimul persecutor antic al creştinilor. Carevasăzică, nu proces electoral democratic într-o ţară a diversităţii culturale şi etnice, a libertăţii de credinţă, de opinie, de conştiinţă, ci luptă religioasă între „buni“ şi „răi“, înfruntare cu iz de absolut. „Campionul creştinilor“ cîştigase, sugera apoi Church Militant, datorită „rugăciunilor americanilor“ – ce-i drept, doar a unora dintre ei, a acelor fundamentalişti, catolici, dar mai ales evanghelici pentru care religia sacralizează o politică naţionalistă şi prosperitatea în afaceri.
Partizanii acestei tendinţe, care se manifestă astăzi în aparatul de stat, au gust pentru interpretarea brutal ideologică a pasajelor Scripturii. Le procesează ca argumente pentru o „teocraţie“ care ar constitui identitatea Statelor Unite. De pildă, în faţa protestelor stîrnite de măsurile anti-imigraţie ale administraţiei Trump, procurorul general Jeff Session declara, într-un discurs din 14 iunie 2018, că respectul legii constituie poruncă biblică şi cita Romani 13, 2: „Cel ce se împotriveşte autorităţii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu“. Nici mai mult, nici mai puţin. Odată ajunşi la putere, Trump şi susţinătorii lui ar fi giraţi de Providenţă. Opozanţii nu sînt opoziţie: legitimă, necesară în democraţie. Sînt „nesupuşi“. Poate chiar „eretici“ ori „păgîni“? Un simplism ridicol – şi plin de succes – trece limbajul vieţii sociale în categorii schematic religioase, pune legile civile pe seama unui Dumnezeu luat în arendă de o partidă, garant pentru o politică bazată pe „puritate“ culturală, etnică, religioasă, pe neîncrederea/dispreţul faţă de străin, pe cultul succesului financiar.
În revista de cultură La Civiltà Cattolica (Roma), părintele iezuit Antonio Spadaro şi biblistul protestant Marcelo Figueroa publicau, pe 15 iulie 2017, un articol de analiză a acestei ideologii. L-au intitulat: „Fundamentalism evanghelic şi integrism catolic: un ecumenism surprinzător“. Textul lor, solid ca diagnostic socio-religios, judeca fenomenul din punct de vedere spiritual. El vorbea despre un „ecumenism de cucerire, arogant şi vindicativ“, despre un „ecumenism al conflictului“. Străină de universala deschidere a Spiritului, religia îşi trădează astfel inspiraţia. Devine principiu de excluziune, de antagonisme ireconciliabile. Autorii menţionau de asemenea voinţa periculoasă a fundamentaliştilor de a avea o influenţă religioasă directă în domeniul politic. Aminteau, prin contrast, atitudinea Papei Francisc, care pledează pentru un creştinism al punţilor şi al fraternităţii fără graniţe confesionale.
S-a făcut observaţia îndreptăţită că ideologia „teocratică“ americană are o logică apropiată de cea a fundamentalismului islamic. Cu deosebirea că cea dintîi nu ajunge totuşi să ruineze cadrele statului democratic. Aşa stînd lucrurile, regimul Trump a stîrnit, cum se ştie, reacţii masive, inclusiv în medii religioase. Există numeroase grupări care, de pe poziţia credinţei, critică un creştinism conflictual-identitar, militează pentru nediscriminare, dreptate socială, universalism. În diferite zone ale Americii, nu numai în marile oraşe, există nuclee de ripostă, reunind denominaţii protestante, comunităţi catolice, sinagogi, moschei, grupuri hinduiste şi sikh. O figură foarte cunoscută este reverendul afro-american dr. William Barber, pastor al unei biserici penticostale în Goldsboro, Carolina de Nord şi activist civic. El îi acuză pe naţionaliştii evanghelişti de „malpraxis teologic“ şi se declară imitator al lui Iisus, „acest iudeu palestinian cu pielea cafenie, răstignit fiindcă era un radical şi un revoluţionar“. Pastorul presbiterian Liz Theoris e co-directoare a centrului Kairos, organizaţie dedicată dialogului interreligios şi luptei împotriva sărăciei. Cei doi animă o mişcare de susţinere a accesului la asistenţă medicală şi la educaţie, pentru garantarea unui salariu minim etc., intitulată „Poor People’s Campaign: un apel naţional pentru înnoire morală“.
Aceste date, alături de altele, sînt menţionate de Nadia Marzouki (specialist în ştiinţe politice, CNRS) în articolul „États-Unis: une nouvelle guerre de religion a commencé“ (L’Obs, 22 iulie 2018). Titlul articolului califică opoziţia celor două curente drept „un nou război religios“. Nu e o etichetă cam exagerată, cam grăbită? Sau titlul o fi menit să facă „bum“, alertînd spiritele secularizante? În ciuda lui, tot ceea ce expune autoarea arată că nu credinţa e aici în cauză. În cauză sînt mai degrabă poziţionări sociale opuse, susţinute în limbaj religios. Dacă fundamentaliştii sînt potrivnici prezenţei musulmane, imigraţiei, minorităţilor sexuale, asistenţei celor defavorizaţi, corectitudinii politice, opozanţii lor, de inspiraţie religioasă, preiau, prin contrast, apărarea tuturor acestor elemente. Şi unii, şi ceilalţi fac din religie mai ales un instrument de acţiune socială. Sînt aşa de captivaţi de aplicarea religiei pe imediat, încît din discursul lor nu mai străbate cine ştie ce gust de transcendent. Credinţa se diluează, riscă să-şi piardă sarea. Devine „partizană“, configurată reductiv de un curent sau altul.
Desigur, credinţa nu trebuie să rămînă oarbă, insensibilă faţă de materia concretului istoric şi social. Nicidecum. Dar, dacă nu vine asupra lui cu o privire, o judecată, o implicare „mai de sus“, ea îşi contrariază calitatea. Dacă nu deschide incinta lumii către un sens polar, credinţa se depărtează de la ceea ce face unicitatea, seva ei. Marile texte sacre se refuză cu autoritate interpretărilor orizontale, te dislocă neîncetat din ele. Toate sînt străbătute, în fibra lor, de o „tensiune de transcendenţă“.
Există numeroase pasaje în Biblie care indică acest specific al credinţei, ireductibil la „regimul lumii“. Sînt pasaje paradoxale, „scandaloase“. Ele „dezlipesc“ cititorul de lecturile la îndemînă, formulate în categoriile naturalului, politicului, logicului plat, chiar eticului; te pun pe drumul unei interogativităţi verticale. Smochinul nu era la vremea rodirii şi totuşi Iisus îl blestemă fiindcă nu a găsit în el fruct (Marcu, 11, 13-14). Ordinea naturală e insuficientă pentru sens. Balaam e pornit la drum de vocea divină şi violent oprit din drum de îngerul lui Dumnezeu (Numeri 22, 20-22). Ordinea logică e insuficientă pentru sens. Din porunca lui Dumnezeu, Avraam merge să-şi sacrifice fiul preaiubit (Geneza, 22, 1-18). În ordine strict etică, observă Kierkegaard, intenţia patriarhului poate fi socotită criminală. Credinţa nu te lasă să te opreşti în loc, împinge către căutarea unui sens care ne depăşeşte. Asupra condiţiei noastre, ea revarsă lumina unor paradoxuri călăuzitoare. Toate marile texte sacre cuprind asemenea nuclee de antinomie, care stîrnesc dinamica drumului vertical.
Poate că în această dinamică stă principiul ecumenismului spiritual: un ecumenism de convergenţă spre Acelaşi care nu „aparţine“ nici unei confesiuni, care atrage spre Sine pe căile religiilor.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.