E-soluţii pentru credinţă

Cînd mă uit pe Internet, dau adesea peste un site numit Everystudent, care se ocupă de „importanţa relaţiei cu Dumnezeu“. Am fost curioasă să aflu ce propune. L-am deschis şi am rămas trăsnită. Credinţa era rezolvată: clar, metodic, algoritmic. Şi nu era un algoritm greu. Nu. Deloc. „Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu?“ se (te) întreba, ca preambul, Every­student. Păi, nu era prea mult de căutat, nu era timp de pierdut. N‑aveai de ce rătăci. Trebuia doar să urmezi cinci „Principii“, cinci paşi. „Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.“ „Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.“ Şi aşa mai departe pînă la cinci. La fiecare „principiu“ se adăugau cîteva rînduri de explicaţii (era destul!), diagrame lămuritoare, plus un spaţiu final de pus întrebări. Stîngăcia/modernitatea cu care erau traduşi anumiţi termeni (site-ul părea neoprotestant, poate nord-american) dădea efecte cel puţin bizare. „Începe o relaţie cu Iisus Hristos…“, suna unul dintre îndemnuri. Uluitor! Nici „liber-cugetătorii“ cei mai porniţi împotriva religiei nu ar fi reuşit să caricatureze mai bine lucrurile.

E firesc ca religia să utilizeze noile tehnologii de comunicare, ca spiritualitatea să se difuzeze pe Internet. Nu instrumentul contează, ci stilul. Catehismele tradiţionale nu sînt nici ele păduri de reflecţii, cîmpuri pentru cultura complicată a credinţei. Enunţă scurt dogme, rînduieli, obligaţii, sfaturi. Totuşi, ele sînt parte dintr-o viaţă religioasă care se petrece în Biserică, în familie, într-o tradiţie larg împărtăşită. Individul nu e singur acolo în faţa credinţei. E mai puţin tentat s‑o modeleze după capul lui, urmînd indicaţiile unei reţete. Are legătură cu o cultură religioasă care, în ciuda eventualului tradiţionalism, păstrează aerul tare al lui Dumnezeu, menţine deosebirea de nivel între aici şi Acolo, transmite experienţa unor mari spirituali.

Între discursurile religioase care folosesc noua tehnologie digitală, unele pot fi luminos îndrumătoare, adecvate materiei de care se ocupă. Dar există o clasă de „aplicaţii“ în care comunicarea spirituală preia stilul instrumentului. Vrea să imite performanţele comunicării digitale. E la fel de uşoară, de rapidă, de tehnologizată. Eşti asigurat că lucrurile sînt simple: că Dumnezeu e pe Skype, că-l poţi accesa fără probleme, că e la dispoziţia ta în spaţiul virtual. Pe de o parte, asemenea oferte îmbie la fast faith, la o credinţă „la minut“, la „drum spiritual preformatat“. Pe de altă parte, ele servesc meniuri religioase pentru individ. Se adresează omului care se vrea singur, autonom în faţa credinţei, care nu are chef de instituţii religioase, de discursuri tradiţionale, de autorităţi recunoscute (şi se predă adesea autorităţii opace a unor site-uri fără chip).

E adevărat că modernitatea tîrzie a încurajat înclinaţia către individualism religios. Din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg să trăiască în mod foarte personal credinţa, doresc să-şi conducă propria reflecţie, căutare, experienţă. Fie că aparţin unei tradiţii, fie că sînt neîncadraţi religios, doresc să aibă condiţia de interlocutori ai transcendentului, nu de „supuşi“ ai unei instituţii religioase. Însă, în „aplicaţiile-Dumnezeu“, „dialogul“ tinde să devină o comunicare la fel de plată ca aceea propovăduită de tradiţionalism. Tradiţionalismul, prin repetitivitate seacă, iar e-spiritualitatea, prin facilitatea ei „tehnologică“, fac din credinţă un lucru la îndemînă, rezolvat.

Ne lasă textele sacre, ne lasă Biblia să avem o atît de confortabilă reprezentare a credinţei? Îmi permit să reiau aici o pagină pe care am publicat-o cu cîtva timp în urmă în revistă.

Dacă ne uităm cum arată în Biblie momentele aurorale ale credinţei, nu dăm peste „proceduri“ şi „aplicaţii“, nu întîlnim o credinţă instalată fără probleme în suflet. Dăm peste încercări în care Dumnezeu solicită fiinţa umană pînă la limitele ei, pînă dincolo de ele. Credinţa arată ca un proces încordat, aflat adesea pe muchie de cuţit. La fiecare etapă, sufletul e pus să crediteze divinul, să se măsoare cu strania lui nemăsură. Cu prezenţa lui fulgurantă, cu făgăduinţele lui neverosimile, cu tăcerile lui.

Avraam, eroul credinţei pentru cele trei tradiţii monoteiste, e expus unor transcendente interpelări. Şi, în faţa lor, tonul lui nu e mereu ritos afirmativ. Nu are o liniară siguranţă. Cînd Dumnezeu îi făgăduieşte prosperitatea neamului său, nu prea îi vine a crede: „Stăpîne Doamne, ce ai să-mi dai? Că iată eu am să mor fără copii…“ (Gen., 15, 2). O clipă mai tîrziu, cînd cerul înstelat îi este indicat ca (ne)măsură a descendenţei lui, „a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate“. Dar imediat după aceea, cînd i se anunţă Pămîntul Făgăduinţei: „Stăpîne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?“.

Deprinderea dificilă a credinţei pare nesfîrşită. Are elanuri, mişcări de dubiu, clipe de verticală certitudine, reveniri la o nesiguranţă pentru care cuvîntul direct al lui Dumnezeu nu e de ajuns şi cere probe subalterne. Are adeziuni fără rest, întrebări, descumpăniri, întoarceri; are strădanii şi descurajări, obtuzităţi şi evenimente de subită limpezime. Între imutabilitatea divină şi perpetua mutabilitate a condiţiei noastre, credinţa e o luptă de articulare. Şi nu e întreg Vechiul Testament o asemenea luptă? Nu e el alcătuit din episoade de cinstire şi episoade de uitare a lui Dumnezeu, din mîniile Lui în faţa „împietririi“ poporului şi din momente de intimitate între cei doi parteneri?

Cît despre Iisus, cît de stăruitor, de îndelungat, de greu munceşte el pentru a trezi în ucenici conştiinţa divinei Lui condiţii. Lor, ca şi altora, le pune, cît e pe pămînt, întrebarea: „Cine spuneţi că sînt eu?“ (Matei 16, 13-16; Marcu 8, 27-29; Luca 9, 18-20). Cîţi şi în ce măsură îi recunosc nevăzuta dumnezeire unită cu sensibila umanitate? La Cina de Taină, efortul lui se intensifică. De‑a lungul capitolelor Ioan, 13‑17, le vorbeşte compact despre traseul lui, în care umanul va fi ridicat împreună cu divinul. Încearcă să le forţeze înţelegerea, să pună foarte adînc înăuntrul fiinţei lor germenele credinţei. „Vă spun, înainte de a se săvîrşi, ca să credeţi cînd se va săvîrşi, că Eu sînt“ (Ioan, 13, 19, de asemenea 14, 29). Totuşi, ei nu înţeleg, sînt descumpăniţi… Cînd, în sfîrşit, ucenicii declară: „Credem că ai ieşit de la Dumnezeu“, Iisus răspunde dubitativ: „Acum credeţi?“ (Ioan, 16, 29-31). Au creat cuvintele lui eveniment interior, au atins ele centrul fiinţei lor? Au deschis acolo văzul vertical?

Iisus nu înfăţişează credinţa ca pe ceva simplu, asigurat, uşor de deprins. Ea are o dinamică pe care Duhul o va amplifica, o va conduce tot mai departe. La fiecare nouă deschidere de orizont transcendent, la fiecare intervenţie a imprevizibilului lui Dumnezeu, credinţa omului e încercată. Va fi ea în stare să primească noutatea, să‑şi lărgească înţelegerea pentru incredibila vastitate spre care e atrasă? Se va menţine ea în stare de uimire?

Faţă de această aventură, e-soluţiile pentru credinţă nu sînt ele prea previzibile, prea facile, prea fade?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.