Dreptatea lui Şaguna

E tot mai greu să urmăreşti viaţa bisericească într-o societate isterică. România credincioasă doarme, exilată în ea însăşi. În timp ce arena publică e intoxicată cu scandaluri criminalistico-rasiale de rezonanţă continentală, ziarele continuă să fie manevrate după capriciile tactice ale patronilor-politicieni, care oscilează spasmodic între supravieţuirea pe bani şi dosarul penal. La 18 ani de la Revoluţie, rezervele noastre de nocivitate autodistructivă se dovedesc intacte. Ba chiar se sporesc singure, de parcă ar funcţiona cu energie reciclabilă. În asemenea condiţii maligne, de care lumea normală scapă fie prin resemnare scîrbită, fie printr-un viguros exod către ţările aşezate, mişcările din interiorul BOR nu mai fac rating, aşa că trec aproape neobservate. Şi e păcat, pentru că impactul Ortodoxiei asupra colectivităţii româneşti se va menţine multă vreme, în pofida secularizărilor "de nişă". Afectat de dosare şi rumori hidoase, dar întărit prin alegerea altui Patriarh, Sinodul lucrează, bunăoară, la un nou Statut al BOR. Propunerea se cere salutată, întrucît actualul Statut - redactat în 1948 şi amendat după ’89 - e complet paralel cu evoluţia istorică a României de după prăbuşirea dictaturii comuniste. Dacă dogma e imuabilă, dacă ritul şi cărţile liturgice admit cel mult periodice "diortosiri", dacă Scriptura poate fi doar revizuită (cînd nu se angajează o nouă traducere), nu acelaşi regim are Statutul BOR, simplu manual de administraţie internă. Acolo figurează structura diocezană, instituţiile de veghe canonică sau jurisdicţia tribunalelor bisericeşti. Nu poate lipsi, din text, modul de alegere a ierarhilor şi iată că tocmai aici se pregăteşte Sinodul să opereze nişte schimbări suspecte. Ca probă a democraţiei ecleziale, proiectul Statutului a fost deocamdată circulat la nivelul protopopiatelor, al centrelor eparhiale, fără ca Sinoadele mitropolitane sau Comisia centrală, special instituită, să fie trecute cu vederea. Proiectul e departe de a fi suscitat consensul, ceea ce ar trebui să ducă, logic, la prelungirea fazei pregătitoare. Din nefericire, multe dintre propunerile avansate nu puteau fi validate, cel puţin în eparhiile conduse de ierarhi cu simţul realităţilor contemporane. Printre asemenea inovaţii chestionabile se numără mai cu seamă ideea că, pe viitor, clerul de mir şi laicatul ar trebui să nu mai participe la procesul de alegere a episcopilor. Pe scurt, autorii noului Statut sînt pregătiţi să arunce peste bord toată moştenirea lui Andrei Şaguna - ilustrul mitropolit care a introdus, la mijlocul secolului al XIX-lea, principiul coresponsabilităţii dintre păstori şi păstoriţi în destinul văzut al Bisericii luptătoare (Ecclesia militans). Baron al imperiului şi arhipăstor al românilor ardeleni lipsiţi încă de drepturi civile, Şaguna gîndise principiul coresponsabilităţii ca pe un instrument de consolidare a unităţii naţionale. Acest principiu trebuie menţinut mai mult ca oricînd astăzi, cînd societatea românească e minată de anomie, dezbinare, ură de sine, frustrare, decepţie şi confuzie. E adevărat că istoria Bisericii a produs variante locale uneori contradictorii. În creştinătatea patristică, laicii egipteni lipseau din colegiul electoral, însă la Roma sau în vestul Africii, poporul era chemat să-şi valideze, prin aclamaţie, viitorii păstori. Anumite canoane (precum 30 Apostolic sau 4 de la Sinodul I Ecumenic) prevedeau alegerea episcopilor de către ceilalţi episcopi - fără a interzice explicit participarea clerului mirean şi a laicilor: se urmărea astfel doar evitarea imixtiunilor politice. În mileniul III, o BOR inclusă, odată cu România, în UE nu mai poate recurge la precauţii de acest tip. Preşedintele ţării a renunţat să contrasemneze gramatele de numire a ierarhilor. Iar laicii luminaţi, parte vie a conştiinţei ecleziale, trebuie să-şi spună pe mai departe cuvîntul în Colegiul Electoral Bisericesc.