Dragoste cu sila

Dacă Ivan al IV-lea – cel „Groaznic” – a cunoscut și momente de pocăință, urmașii săi – mai ales Romanovii – au etatizat ortodoxia rusă, inventînd formule de control absolut, continuate cu un succes tot mai brutal în epoca sovietică. Practic, după epoca dominației mongole, Rusia kieveană – odinioară democratică prin matricea ei scandinavă – a intrat durabil sub zodia unei angoase existențiale legate, paradoxal, tocmai de uriașa ei creștere geografică: o țară mică sau medie își construiește imaginarul defensiv mai ușor decît una întinsă pe unsprezece fuse orare. După fondarea marelui ducat al Moscovei (în secolul al XV-lea) și continua sa expansiune ulterioară, tocmai vastitatea deconcertantă a teritoriului național crispează elita politică a Rusiei, reușind să o împingă sistematic spre excese paranoice și spre gesturi disproporționate de suspiciune domestică (față de orice potențial factor „destabilizator”). Această particulară psihologie a puterii se va fi obiectivat în conceptul de russki mir („lumea rusă”) care presupune atît despotismul intern, cît și hiperbolizarea mesianică a propriei identități.

În respectivul context – ilustrat printr-o arhitectură imperială rigidă –, Biserica Ortodoxă Rusă n-a mai fost niciodată altceva decît instrumentul obedient al unui expansionism endemic, asortat cu discursuri patriotice și demonizarea străinilor (respectiv a „heterodocșilor” de orice fel). Petru cel Mare a convertit Sfîntul Sinod – care ilustra principiul bizantin al libertății prin conlucrare spirituală – într-un comitet birocratic subordonat unui procuror general. Încă din secolul al XVIII-lea, Ortodoxia s-a redus la statutul de liant ideologic oficial al excepționalismului rusesc. Odată cu dezastrul bolșevic, asumat anticreștin (după modelul Revoluției Franceze și spre deosebire de cele petrecute în Olanda, Anglia sau America Părinților Fondatori), Biserica Ortodoxă a Rusiei a cunoscut, se poate spune, cea mai cumplită persecuție din istoria creștinismului: zeci de mii de clerici martirizați, evacuarea completă din spațiul public (și supravegherea, prin delațiune, a Bisericii din „catacombe”) s-au completat programatic cu demolarea/profanarea lăcașurilor, desființarea mînăstirilor și o virulentă propagandă „ateist-științifică”. După cum se știe, teroarea stalinistă împotriva B. O. Ruse s-a atenuat doar pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, cînd „Tătucul” popoarelor a curtat-o, pentru a ridica moralul trupelor combatante, așa cum, după colapsul URSS, Federația Rusă avea să redistribuie Ortodoxia în rolul ei tradițional de trompetă a puterii statale și „ciment” simbolic al naționalismului rusesc.  

În Rusia dominată de Vladimir Putin și de oligarhia lui direct derivată din personalul fostului KGB, Patriarhia Moscovei nu e doar complet aservită, ci și sincronizată, pe plan extern, cu mișcările revizioniste prin care „țarul” caută să refacă sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice. Nu e suficient că B.O. Rusă deține o jurisdicție imensă (de 17.098.247 km pătrați) extinsă și în „vecinătatea apropiată” (Ucraina, Republica Moldova etc.). Nu ajunge că, demografic, ea reprezintă cea mai mare Biserică din „comuniunea ortodoxă” (care, pe plan global, acoperă doar 4% din umanitate și 11% din lumea creștină). Patriarhia Moscovei e tot mai impetuoasă în emularea agendei geopolitice a Kremlinului: a proclamat un divorț zgomotos față de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (care trebuie „pedepsită” pentru recunoașterea autocefaliei B.O. Ucrainene) și a început să croiască un Exarhat Ortodox Rus în Africa, încălcînd clasicul teritoriul canonic al Patriarhiei din Alexandria.

Nu știm, deocamdată, pînă unde se va întinde această „diplomație ecleziastică” bazată pe ucazuri intervenționiste, dar putem anticipa că ea va provoca pretutindeni reacții de respingere, slăbind – pesemne fatal – o comuniune panortodoxă oricum subminată prin filetism și secularizarea galopantă a societăților unde dreapta credință apostolică răsăriteană reușește să coabiteze cu democrația de tip occidental. Știm însă că dragostea cu sila are numai trecut.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.