Două modele ale diversităţii religioase

Cum se privesc una pe cealaltă cele trei religii monoteiste? Cum îşi privesc înrudirea? Cum deosebirile? Înrudire strînsă căci toate trei se referă la acelaşi Dumnezeu Unul, îşi primesc fiecare revelaţia de la El. Pentru toate, Avraam e un model al credinţei, un erou al dialogului cu divinul dinainte de apariţia lor. Textele lor sacre sînt învecinate ca tematică, au acceaşi inspiraţie. Tocmai conştiinţa acestui trunchi comun le face să-şi exalte deosebirile, specificul, excelenţa, foarte adesea superioritatea faţă de celelalte.

Există, în mare, două feluri în care poate fi privită coexistenţa lor. Cel dominant în gîndirea religioasă face apel la modelul succesiunii. Iudaismul e religia primă. Aici, pentru întîia oară, Dumnezeu Unul a vorbit unei comunităţi umane, a făcut din ea un interlocutor. În ce îl priveşte, creştinismul priveşte iudaismul drept soclu, prefigurare şi pregătire pentru venirea lui Christos. Lectura tipologică, practicată de numeroşi Părinţi ai Bisericii, interpretează o mulţime de locuri biblice drept anunţ, figură cifrată (typos) pentru apariţia în lume a Logosului întrupat. 

Dar lectura tipologică face mai mult decît atît. Primul Testament nu e, pentru ea, doar prefigurare a venirii lui Christos. E prefigurare a creştinsimului însuşi, a Bisericii şi a instituţiilor ei. Mai toate interpretările tradiţionale creştine socotesc cumva „perimată” Legea dată în Primul Testament. Ea e doar „umbra” Noii Legi, depăşită atunci cînd cea din urmă prinde chip spiritual şi istoric. Deşi preia Textul vechi testamentar, poetica lui liturgică, depozitul de experienţă religioasă ebraică, creştinismul se consideră adevărata credinţă. 

La rîndul lui, islamul se socoteşte pe sine mesajul religios care corectează „devierile” celor două monoteisme „anterioare”. Deşi le recunoaşte drept revelaţii ale adevărului divin, deşi acceptă că amîndouă au primit Cartea lor religioasă, islamul – sau interpretarea dominantă a islamului – consideră că adepţii primelor două monotesime au falsificat textele primite, nu le-au înţeles cum se cuvine, s-au abătut de la devotamentul pentru unicitatea lui Dumnezeu. Doar el, islamul – ca revelaţie şi ca tradiţie care modelează o societate – e perfect. 

Iată o interpretare a religiilor care e dominată de ideea succesiunii, a istoriei, a temporalităţii. Din punctul de vedere al tradiţiei ebraice, excelenţa ei specială stă în faptul că e prima în istorie. Celelalte două tradiţii socotesc, de partea lor, că de-a lungul timpului şi al istoriei umanitatea se perfecţionează religios, înregistrează progrese de înţelegere spirituală (din care adepţii fiecăreia deduc şi progresul socio-cultural al lumii modelate de religia respectivă). Nu te-ai fi aşteptat ca – încă din timpurile vechi – ideea de progres să fie atît de atrăgătoare, de solicitată, de pusă la lucru în gîndirea religioasă. 

Modelul succesiunii „concurenţiale” poate stîrni totuşi întrebări, nedumeriri, obiecţii. Oare Dumnezeu vorbeşte într-un fel care se poate „perima”? Pe urmă: vorbeşte El deplin doar unei comunităţi, pe celelalte lăsîndu-le să subziste într-un raport slab, imperfect, cu Sine? Şi încă: sînt unele comunităţi umane mai apte să primească un mesaj deplin decît sînt altele? Simone Weil, filozof de o luciditate spirituală ascuţită, observa în notaţiile ei: „Tarele altor civilizaţii sînt aduse drept dovadă pentru insuficienţa religiilor de care depind... în Europa, se spune, tarele acestea au apărut în ciuda perfecţiunii creştinismului. Exemplu privilegiat în ce priveşte mecanismul erorii”. În aprecierea altor civilizaţii, „răul e pus în relaţie cu binele. În aprecierea creştinismului, răul e pus deoparte”. 

Dar mai ales apare întrebarea: se poate evalua calitatea unui mesaj divin în funcţie de apariţia lui în istorie? Criteriul temporalităţii se aplică el şi în ce priveşte cuvîntul divin? Sursa transcendentă poate fi subsumată – în mesajele ei – curgerii timpului, istoriei?

Există şi un alt mod de a privi coexistenţa religiilor. El pune accentul tocmai pe Polul divin, pe acel Unu transcendent care îşi adresează mesajele diferitelor comunităţi umane. Deplinătatea Lui metafizică se reflectă în deplinătatea fiecărui mesaj, în verticala completă a fiecărei căi de credinţă care conduce la El. Fiecare dintre mesaje modulează altfel această deplinătate, fiecare face să se audă alt ton al Vocii divine. Dar e aceeaşi Voce. A merge pe propria cale de credinţă, a-i fi devotat fără rest nu înseamnă să negi alte revelaţii, alte rostiri ale aceleiaşi Voci. 

Michel Dousse, catolic, specialist francez în studiul comparat al monoteismelor, spunea într-un dialog din 2006: „Am dobîndit convingerea profundă a complementarităţii celor trei Scripturi pe care le citesc în limba lor de origine. Coranul insistă pe simultaneitatea revelaţiilor reunite în modelul ceresc al Cărţii aflate la Dumnezeu. E o idee importantă care ne îndeamnă să privim Scripturile împreună, să le citim la prezent [s. m.] pe toate trei. Iar atunci descoperim cum ele îşi răspund şi semnifică una către cealaltă”.

Modernitatea, cu atenţia ei faţă de diversitatea umanului, cu interesele ei de cunoaştere a civilizaţiilor lumii, a dat teren bun pentru dezvoltarea studiilor religioase, inclusiv comparative.  De cîteva decenii, gîndirea creştină însăşi a început să-şi pună problema dialogului, a raportului fratern între religii. Se impune din ce în ce mai mult concepţia potrivit căreia fiecare dintre cele trei tradiţii continuă să-şi facă drumul prin istorie, îşi trăieşte la prezent mesajul religios primit. Există teologi creştini care au înnoit reflecţia asupra diveristăţii religioase. Iezuitul Jacques Dupuis a publicat, în 1997, lucrareaVers une théologie chrétienne du pluralisme religieux. Dominicanul Claude Geffré, încă mai îndrăzneţ, a propus o teologie interreligioasă (De Babel à Pentecôte: essais de théologie interreligieuse, 2006). 

Părintele André Scrima privea întîlnirea religiilor drept o nouă situaţie de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a propriei tradiţii. Posibilitatea, ba chiar exigenţa întîlnirii colegiale cu celelalte tradiţii aveau drept reper însuşi Logosul întrupat. Înălţimea de înţelegere pe care Christos o dăruieşte are calitatea universalului, nu lasă nimic în afara ei. De la această înălţime poţi sesiza comunicarea de Sine a divinului şi în alte spaţii decît cel propriu, devii conştient că nu poţi impune limite Vocii divine. Întîlnirea în cunoaştere presupunea de aceea un examen al felului în care ne gîndim propria credinţă. André Scrima vorbea despre „absoluta necesitate de a ne repune în chestiune pe noi înşine pentru a deschide spaţiul epistemologic al întîlnirii, eliberîndu-l de orice pre-judecată (vorverstehen) în care s-ar înscrie, fără să ne dăm seama, tendinţa noastră de a ne înstăpîni asupra celuilalt”.

Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere. Devotaţi fiecare propriei căi spre Polul divin, participanţii pot sesiza alte „tonuri”, alte limbaje prin care Dumnezeu vorbeşte. Pot sesiza complementaritatea fertilă a tradiţiilor, fiecare deplină în specificul ei.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.