Două limbaje: înviere şi proslăvire

Pentru a exprima evenimentul pascal, care marchează istoria în mod direct, însă o şi transcende, Noul Testament a recurs la două limbaje care încearcă să facă, în mod manifest, ceva ce este, de fapt, un „mister”, adică o realitate transcendentă şi mai presus de orizontul uman. Primul e limbajul învierii, deja cunoscut din Vechiul Testament: este de ajuns să citim capitolul 37 al prorocului Iezechiel, unde, într-o viziune mai presus de realitate, acesta descrie Duhul creator al lui Dumnezeu, care, pe o întindere de schelete, face să crească din nou carnea vieţii, dînd naştere unui popor viu. Noul Testament exprimă „învierea” fie prin verbul eghéirein, „a se trezi” din moarte, simbolic înţeleasă ca somn, fie prin verbul anístemi, „a se ridica, a se scula în picioare”. În spatele vălului limbajului simbolic stă dorinţa de a spune că Iisus, om fiind, trece hotarul radical al umanităţii, moartea, „trezindu-se” la viaţa divină, care îi aparţine şi care acum îi minează mortalitatea, învingînd-o. 

Dar mai este un alt limbaj, atît de drag lui Ioan, lui Luca şi lui Pavel, numit de preamărire sau de proslăvire, exprimat de verbul grecesc hypsoún, „a ridica, a înălţa”, şi de imagini care sugerează înălţarea spre cer. Cităm trei pasaje din Ioan, deja evocate în comentariul la cea de-a patra Evanghelie: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului […]. Voi sînteţi din cele de jos; Eu sînt din cele de sus. Voi sînteţi din lumea aceasta; Eu nu sînt din lumea aceasta. […] Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine” (In. 3, 14; 8, 23; 12, 32). De acelaşi fel este povestirea înălţării la cer confirmată de Luca la sfîrşitul Evangheliei sale (24, 50-53) şi la începutul Faptelor Apostolilor (1, 6-12). Sensul cuvintelor este limpede. Prin „înviere” se afirmă mai ales continuitatea dintre Hristosul istoric şi cel înviat; prin „înălţare-proslăvire” se celebrează slava dumnezeiască a Celui înviat. Venind printre noi, Iisus a devenit întru totul asemănător nouă; cu moartea sa, el îşi încheie traiectoria istorică, însă „se înalţă în slavă”, adică se reîntoarce în lumea divină căreia îi aparţine ca Fiu al lui Dumnezeu, trăgînd după sine acea umanitate pe care el şi-o asumase întrupîndu-se şi murind, pentru a o duce cu el în slavă. 

Ascensiunea-înălţare nu poate fi, aşadar, concepută – cum am mai spus – în termeni materialişti sau „astronautici”, ci numai după categorii metafizice şi teologice: de altfel, în toate culturile, cerul este domeniul divinităţii, pentru că el transcende orizontul pămîntesc, este simbolul superiorităţii şi deosebirii lui Dumnezeu faţă de om. Ceea ce se întîmplă în învierea lui Hristos este, deci, un eveniment complex, înfăţişat de Evanghelii prin aceste două limbaje simbolice. Este un eveniment înrădăcinat în timp şi spaţiu, adică în moarte şi într-un mormînt, şi care, prin aceasta, admite o verificare istorică; dar el înfloreşte în veşnicie şi divinitate, cerînd, din acest motiv, o analiză din perspectiva credinţei şi teologiei. 

În esenţa sa, Paştele lui Hristos este o realitate transcendentă şi, ca atare, depăşeşte simpla verificare istorică. Dar are o rezonanţă eficace şi în istorie, şi în spaţiu, ambele marcate de semnele şi urmele ei. Acum înţelegem de ce evangheliştii au refuzat să limiteze cele întîmplate la mormînt la o simplă reanimare a unui cadavru, dar au recurs la limbaje mai profunde şi simbolice. Rămîne însă deschisă următoarea întrebare: dacă Iisus a înviat şi este proslăvit, nu ar trebui să ne întîlnim şi acum cu el, fie şi numai printr-o experienţă specială, şi nu printr-una banal exterioară? Tocmai aşa sînt acele mărturii evanghelice definite, în mod obişnuit, prin termenul apariţii.

(fragment din cartea cardinalului Gianfranco Ravasi, Biografia lui Iisus. După Evanghelii, recent apărută în traducerea doamnei Smaranda Bratu Elian la Editura Spandugino)