Din nou despre ornament

13 octombrie 2006   DIN POLUL PLUS

Arhitectura modernă desăvîrşeşte un proces de separare a decoraţiei de opera "propriu-zisă", de trimitere în secundar a ornamenticii şi de eliminare a acesteia, proces care precede modernismul şi care este consîngean cu producţia industrială, de massă, a obiectelor mediului uman. Pentru obiectul artizanal, gradul de detaliere şi ornamentică vorbeşte despre profesionalismul meşterului care l-a creat; mai mult, detaliul ornamental este parte consîngeană din obiect, pentru care nu există detalii marginale. Nu se poate spune despre cusăturile unei ii că sînt un surplus, un excedent. În cazul arhitecturii, detaliile arhitravei dau scară, înlătură apele ploii, decorează clădirea modulîndu-i efectele. Pentru arhitectura modernă, fascinată de industrie, structura portantă constituie esenţa clădirii, după cum funcţiunea reprezintă cauza ei. În acest binom nu există loc pentru ornament, acesta este doar o piedică în calea vitezei de execuţie a obiectului. Mai mult decît atît, din momentul în care arhitectura modernă a dorit să se separe de tradiţie, ornamentica - chintesenţă a acestei tradiţii, cea care "datează" şi "localizează" opera (o situează istoric şi geografic aşadar) - a devenit, inclusiv din acest motiv, inamicul declarat al "ubicuităţii" culturale a operei. Ornamentica este, de fapt, consubstanţială clădirii şi este aceea care, prin interesul pentru semnificare, desparte zidirea-care-doar-adăposteşte de arhitectură. Dar, atunci, ce este aceasta din urmă? Ce are ea în plus faţă de adăpost? O explicaţie încă modernă ne vine de la Robert Venturi, pentru care arhitectura este un "adăpost decorat cu simboluri". Dar, mergînd încă mai în profunzimea "ontologică" a operei, putem spune că ornamentul are un rol holografic şi fractal în raport cu ansamblul: astfel, indiferent de scara detalierii, ornamentul păstrează gradul de complexitate şi de expresivitate al întregului, conservînd astfel densitatea de "realitate" a clădirii. La scara oraşului, clădirea contează în silueta localităţii; apropiindu-ne, relaţia cu întregul maselor construite dimprejur şi/sau cu peisajul încep să controleze percepţia, după cum o face şi volumetria de ansamblu a construcţiei. Apropiindu-ne şi mai mult, relaţia dintre ornament şi întreg o preia pe aceea dintre clădire şi context, pe aceea dintre parte şi întreg, pe de o parte, şi pe aceea dintre părţi între ele, pe de altă parte. Dacă ne apropiem de lipirea corneei de casă, vom observa că materialul însuşi, atît de important în a ne vorbi despre tectonica volumului, ne mai informează încă o dată simţurile - aproape pe toate, nu doar văzul - cu privire la textura, căldura sau răceala lui şi, desigur, cu privire la modul în care casa a "lucrat" în timp. Aceeaşi arhitectură modernă pare să oculteze acest rol fractalic pe care îl are decoraţia, în favoarea depărtării marilor mase: clădirea modernă are un surplus de interes privită de la depărtare (a se vedea interesul pentru volumetrie, siluetă, decuparea clădirii cu patru faţade în raport cu contextul amplasării sale). În schimb, aproprierea induce un sentiment de insolitare, întrucît dincoace de scara volumetriei nu se mai află nimic. Este aceasta o înscenare a ierarhiei violente care se stabileşte în interiorul obiectului modern: mecanismul (funcţiunea) şi exprimarea lui în forme majore domină întregul act de creaţie. Chiar şi în interiorul mecanismului există relaţii de forţă, precum acelea enunţate de Louis Kahn, care disocia între spaţii servite şi spaţii servante. Iată de ce, în ciuda calităţii deosebite a detaliului la marii modernişti, de felul lui Mies van der Rohe sau F.L. Wright, arhitectura modernă minoră - căreia îi lipsea măiestria de a croi megaformele în felul în care maeştrii o făceau, nu a fost capabilă să susţină un nivel al detalierii convenabil în absenţa ornamenticii pe care a abhorat-o programatic. Eforturile insistente de a "dramatiza" arhitectura primăriilor centrelor civice româneşti dă seama despre acest dublu impas al arhitecţilor dedaţi la deliciile "funcţionalismului liric" extras (cînd nu calchiat de-a dreptul) din ultimul Le Corbusier. Acest dublu impas poate fi formulat astfel: pe de o parte, slaba capacitate a limbajului modernist de a genera, chiar în ciuda formelor mari, monumentalitate; pe de altă parte, necesitatea de a ridica gradul de acreţie al faţadelor în absenţa ornamenticii, acest lucru fiind posibil doar prin retorica formelor mediane (de regulă grile de beton în profunzimea cărora de-abia este de găsit sticla). Detaliul şi ornamentica înşurubează astfel în real, făcînd-o plauzibilă, o clădire care este evident ea însăşi un surplus, o adăugire a realului. Una dintre marile erori ale arhitecturii "funcţionaliste", sărace, a regimului comunist a fost aceea de a ignora rolul detaliului (acest înlocuitor al decoraţiei la marii modernişti) şi de a produce, astfel, obiecte "ireale", "încremenite în proiect": machete la scară 1:1, tocmai fiindcă le lipseşte detaliul care să continue la scară moleculară ceea ce volumetria şi compoziţiile (prea) sofisticate o făceau la scară molară. Referenţii ornamentului Din punctul de vedere al "etimologiilor", al referenţilor despre care dă seama, ornamentul poate fi clasificat în cîteva mari categorii, care ne permit să negociem mai bine atît devenirea sistemelor decorative, cît şi preeminenţa unuia sau a altuia dintre ele în fiecare dintre stilurile arhitecturii ultimelor două secole. Astfel, putem vorbi despre: a) originea "vie", organică a ornamenticii, cu subcategoriile definite în funcţie de sursă: din lumea vegetală, din cea animală şi, ca un caz particular, din lumea omului. Vom observa că, dacă aceste categorii, cărora li se adaugă elemente aparţinînd lumii fizice nevii (cărarea, rîul şerpuit), sînt relativ egal distribuite în cultura tradiţională, în ceea ce priveşte stilurile "culte", ele discriminează între sisteme decorative: astfel, se poate observa importanţa sursei vegetale în Art Nouveau sau rolul scoicii (cochiliei) în Rococo. b) Originea abstractă şi/sau simbolică, fie că ea este deliberată (decoraţia de origine geometrică împodobeşte obiectul ca parte intrinsecă a obiectului sau ulterior, după terminarea acestuia), sau involuntară, atunci cînd decoraţia rezultă ca produs secundar dintr-un procedeu tehnic de alcătuire internă a operei, este ulterior identificată ca decoraţie şi reprodusă şi dincolo de necesităţile "organice" ale primei opere. Aici putem da exemplul (reprodus şi de P.A. Michelis în Estetica arhitecturii, Editura Meridiane, 1982, p.264) intersecţiei dintre urzeală şi nevedeală la ţesături, sau cazul atributelor tactile ale operei de arhitectură care se autonomizează în timp în raport cu opera, ajungînd să nu mai constituie un dat al materialului natural, ci un surplus de prelucrare la care este supus întîi acesta, apoi doar materialul de finisaj, spre a accentua acreţiile suprafeţelor şi, mai ales, pentru a sublinia distribuţia registrelor casei pe verticală. Trebuie spus de asemenea că ornamentica abstractă reprezintă adeseori o esenţializare (la care se adaugă o mai eficientă - prin simplificare - execuţie) a ornamenticii "organice". "Hora" de pe cutare ie este o serie de triunghiuri şi romburi, dar ea este şi o reducere la factorii primi a corpului uman într-un fel pe care mai savant îl vor fi explicat Vitruvius şi Leonardo. c) În fine, putem vorbi despre decoraţie ca amintire reziduală a unei foste funcţiuni atrofiate: deseori, la trecerea unui program de arhitectură dintr-un material privilegiat în altul, o serie de elemente, care îndeplineau înainte un rol structural sau funcţional, şi-l pierd prin folosirea noului material şi a noilor sale configuraţii structurale, dar respectivul element nu încetează să apară pe noua operă, chiar dacă într-un mod şi la o scară care indică evident transformarea sa în decoraţie, adeseori nostalgică; elementul devine fie prea mic şi, de regulă, parte dintr-o serie repetitivă care îi anulează individualitatea (aşa cum se întîmplă cu rudimentele de grinzi de lemn vizibile în templele greceşti de piatră), fie, dimpotrivă, este supradimensionat şi transformat în semnal (vezi rolul jucat de fascii în arhitectura italiană a anilor ’30, bunăoară în lucrările lui Libera, sau de detalii proprii arhitecturii de lemn, de felul chertărilor, transpuse de N. Porumbescu în beton şi la scări gigantice). Concluzii Încheind acest scurt excurs pe tărîmul - mereu revizitat - al decoraţiei, trebuie precizat că ne aflăm într-o epocă în care nu se poate da un răspuns ferm cu privire la necesitatea de a ornamenta o casă, răspunsul depinzînd de o multitudine de factori contextuali. În primul rînd, trebuie ţinut cont de dimensiunea obiectului nou: o casă amplă va trebui să aibă un grad de acreţie volumetrică şi va trebui ornamentată mai generos decît una de mici dimensiuni; dimpotrivă: un edificiu amplu şi prea auster, de felul celor imaginate de Ledoux sau de Speer, va genera acea senzaţie de increat, de deficit de real, în vreme ce o casă excesiv decorată în raport cu dimensiunile sale va fi prea "vorbăreaţă", înclinînd spre isterie. În al doilea rînd, ca un corolar la cele spuse anterior, trebuie ţinut cont de situarea culturală, care nuanţează dihotomia pe care am instaurat-o adineauri: horror vacui pe care o criticăm în cultura europeană este, pe de altă parte, specifică unor culturi precum acelea din India şi Indochina. A discuta despre exces decorativ acolo este nu numai lipsit de sensibilitate interculturală, ci şi contraproductiv. În al treilea şi ultimul rînd, discuţiile contemporane despre oportunitatea decoraţiei ar trebuie extrase probabil din pendularea stilistică, aceea care, precum postmodernismul, fie exaltă ornamentul (diminuîndu-i rolul în raport cu "utilizatorii" săi), fie, precum modernismul sau, mai nou, deconstructivismul, îl canibalizează. Cu alte cuvinte, nu îl putem exclude aprioric dintre mijloacele pe care le avem la îndemînă doar de dragul vreunui manifest radical, după cum nici nu trebuie să damnăm fără discernămînt pe cei care, dintr-un motiv sau altul, îl exilează. Acest îndemn la precauţie contextuală poate să pară neîndestulător celor care îl ascultă astfel formulat, cum este cazul studenţilor mei. Mă tem însă că, după ce am văzut atît purismul ipocrit care confundă simplitatea cu simplismul lipsei de har, cît şi excesul de-a dreptul indigest al "noului centru civic", nu am un alt răspuns mai înţelept de dat.

Mai multe