Din ce sînt alcătuite viețile noastre?

Te doare sufletul cînd vezi cum trec, aparent nebăgate în seamă, mici cărți pline de bunătate și inteligență. Este cazul volumului Pentru o spiritualitate a obișnuitului, scrisă de Bertrand Dumas (trad. rom. de Ana-Maria Răducan, Editura Ratio et Revelatio, 2022). Nu am văzut-o pomenită mai deloc și am dat peste ea doar consultînd, cum o fac de mult timp cu regularitate, pagina web a editurii. Poate că autorul, născut în 1977, nu este încă o celebritate care să atragă privirile, poate că lucrarea însăși are prea puține pagini sau este prea ieftină pentru „piața de carte” de la noi, poate că titlul nu spune prea mult cititorilor amatori de senzații, rețete și adevăruri tari, ultime, decisive. Și totuși, lectura celor patru studii ale lui Bertrand Dumas este proaspătă, plină de sens și bucurie ca o dimineață de primăvară. 

Începutul cărții este cuceritor. Cu toții știm episodul din Evanghelia lui Ioan 4, 6 în care Iisus se întîlnește cu femeia samarineancă venită să ia apă. Dar trecem repede peste amănuntele menționate în text: „Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie(subl. mea), S-a aşezat lîngă fîntînă şi era ca la al şaselea ceas”. Așadar oboseala, respingătorul rest al vieții noastre cotidiene, ține de scenariul cutremurător în care Mîntuitorul lumii își dezvăluie identitatea în fața femeii. Oboseala și dragostea infinită a lui Dumnezeu stau alături. De aici, și prima întrebare a cărții: ce este oboseala din punct de vedere teologic? Augustin comentează: „Este oboseala care rezultă din Întrupare”. Apoi, Hristos este cel care vindecă oboseala, arătînd oamenilor infinitul din ei. Dar dincolo de acestea, arată Dumas, un fapt rezistent la orice recuperare speculativă rămîne: oboseala ține de faptul concret al existenței noastre, de felul de a fi cotidian al omului și de finitudinile sale, iar dacă bunătatea lui Dumnezeu se manifestă undeva în lume, este chiar în interiorul acestui fel de a fi. Obișnuitul este receptacolul Revelației. Viața de zi cu zi, cea în care obosim, întîrziem, uităm sau pierdem lucruri și ocazii este cea în care se produce întîlnirea cu cerurile. Hristos ne cheamă aici, în această împărăție a oboselii: „Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6, 31). Așadar, în cotidianul vieții, chemarea la mîntuire sună firesc, străin de orice „activism” și sacrificiu în vederea unei sfințenii iluziorii: ca un îndemn la odihnă. 

Celelalte capitole ale cărții aprofundează tema aflată în fundalul primei părți: cum arată viața creștină obișnuită? „Clericalismul” (termen generic folosit de către autor) vede existența umană în formele ei... neobișnuite: fie în momentele de răscruce, precum nașterea, moartea sau căsătoria, fie în cele „spectaculare”, precum marile urcușuri, reușite sau căderi, fie, în fine, în cele intense din punct de vedere liturgic. Biserica s-a obișnuit să îl caute pe Dumnezeu aproape exclusiv în aceste situații. Bertrand Dumas vede însă aici o limită  inacceptabilă. Doi autori sînt chemați să depășească acest reducționism clerical și să reașeze viața omului în obișnuitul care îi compune și îi colorează majoritatea clipelor: Henri de Lubac și Madeleine Delbrêl. Aceștia fac în așa fel încît Istoria și Viața, ambele cu majusculă, să se lase inundate de frivolitatea și surpriza obișnuitului, a lumii cotidiene. În fond, observă Dumas, pe scara lui Iacob îngerii urcă, dar și coboară. Între „istoria cu majusculă” și „istoria cu minusculă” se petrece un du-te-vino continuu. Madeleine Delbrêl o spune pe nerăsuflate: „Există locuri în care suflă Spiritul, dar există un Spirit care suflă în toate locurile. Sînt oameni pe care Dumnezeu îi ia și îi pune deoparte. Sînt alții pe care îi lasă în mulțime și pe care nu îi scoate din lume”. Apoi, în alt loc: „Fiecare acțiune minusculă este un eveniment imens, în care ne este dăruit Paradisul, în care putem dărui Paradisul”. În praful zilelor și al rutinelor mărunte, în oboseala și primenirea zilelor, în datoriile și relațiile cotidiene stă întîlnirea nostră cu Cerul. Și din această imensă taină a realului care ascunde înlăuntrul său Crucea provine și o atitudine rar întîlnită în rîndul clericaliștilor sobri: umorul, jovialitatea care se învecinează cu parrhesia. Un exemplu, tot din scrierile lui Madeleine Delbrêl: „Dumnezeul meu, dacă ești peste tot, cum se face că eu sînt atît de des altundeva?”. 

Fraternitatea universală, cerință fundamentală a creștinismului, este văzută, la fel, prin vălul cotidianului. Dumas este aproape amuzat de activismul prometeic al celor care se simt datori să fie una cu întreaga specie umană. Trebăluirea omului prin lume cu gîndul că în acest fel creația însăși ajunge să fie pusă pe un drum mai bun este, chiar și în scriptură, văzută ca un semn de neînțelegere și necredință. În fapt, fraternitatea universală este posibilă doar pentru că ea este deja prefigurată în iubirea divină: „Dacă fiecare om din lume aspiră, mai mult sau mai puțin, la fraternitate, aceasta este pentru că țărîna umană universală a păstrat, ca să spunem așa, urma mîinilor Creatorului” (p. 79). Reconstituirea, din fragmente și nuanțe, a plenitudinii divine este sensul vieții creștine, iar colbul zilelor este aluatul din care această viață ajunge să se întrupeze.

Ultimul studiu din carte vorbește despre conversiunea dorinței, o temă care sperie de-a dreptul lumea creștină. Pe de o parte, dorința este justificată ca dor și aspirație față de Dumnezeu. Psalmii pun în cuvinte nemaiauzite această formă a dorinței. Pe de altă parte, pusă în legătură cu trupul, ea ajunge o înfricoșătoare cale către cădere. Cum poate fi tratată această situație paradoxală? În locul radicalismului ascetic care vrea să purifice dorința lumească și în locul exclusivismului „clerical” al dorinței de Dumnezeu, cartea lui Bertrand Dumas propune o cale de mijloc: aceea a unei convertiri reciproce a celor două dorințe, a întîlnirii lor „pe cale” și nu la extremitatea ei superioară. Dorința cerească se coboară și se convertește „lumește” prin grija față de aproapele; dorința lumească se convertește printr-o treptată, răbdătoare curățire și orientare a energiei ei către bine. Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.

Citită și recitită, mica lucrare a lui Bertrand Dumas este o pledoarie pentru un creștinism onest, modest și luminos, regăsit în cotidianul vieții, nu în excepționalismul ei. Aici, misterul prezenței divine despre care vorbește Henri de Lubac se înființează cu putere, pentru a lua în rîs pretenția de transparență și certitudine a acelor creștini care „pentru că nu au forța naturii, își imaginează că sînt ai Harului”, după cum îi numește autorul, citîndu-l pe Charles Péguy.  

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.