„Dilema nouă”, sper

Am avut privilegiul să pot scrie încă de la început în revistă, colaborînd la pagina „Din polul plus...”, o pagină care, în cei 27 de ani, nu şi-a schimbat titlul ales de Andrei Pleşu. Eram mîndră, dar şi intimidată. Mă întrebam, la fiecare text, dacă el are destul stil, destulă nuanţă şi consistenţă, destul aer de Dilema. Din cînd în cînd mă duceam la redacţia din Aleea Alexandru: în capul mesei, Andrei Pleşu, iar alături de el, de o parte şi de alta, Elena Ştefoi şi Lena Boiangiu, pe latura lungă, în mijloc, Radu Cosaşu, împrejur Tita Chiper, Mircea Vasilescu, Alex. Leo Şerban, Cezar Paul-Bădescu, Iaromira Popovici, Andrei Manolescu, Dan Stanciu, alţii. Nu păreau să aibă „şedinţă”. Erau bine dispuşi, destinşi, ameni. Atenţi. Gustau părerile, analizele, propunerile de teme pe care le schimbau între ei. Nu rareori izbucneau în rîs, salutînd o zicere izbutită. Dînd peste această atmosferă am prins, treptat, curaj. Dar am şi fost îndemnată, de atunci şi pînă astăzi, să încerc să-mi îmbunătăţesc scrisul. Din eleganţa judecăţii şi a scriiturii multor semnatari în revistă am învăţat din plin. De un Crăciun am fost invitată să fac tema numărului. Am stat pînă spre seară să verific textele adunate pentru ea. În jurul meu o seamă dintre membrii redacţiei îşi vedeau liniştiţi de treabă. Nu conta că se făcuse tîrziu, erau ca acasă. Am plecat apoi cu Lena Boiangiu pe jos, pe străzile pline de zăpadă. Vorbind despre revistă, despre „situaţiune” (era prin 1999), despre lucruri de cultură publică şi interioară, ne-am trezit în Piaţa Palatului, lîngă care locuia. Absorbită în spaţiul convorbirii, nu simţisem drumul. Tot aşa se întîmpla de altfel cînd, adesea, mă întorceam de la Muzeul Ţăranului cu Irina Nicolau.

Nu evoc comemorativ Dilema, ca pe un fenomen încheiat. Nici pe departe. Cred că substanţa ei – aşa cum a fost modelată de Andrei Pleşu, de seniorii şi de membrii primei echipe – nu s-a anemiat defel. Şi-a schimbat, desigur, unele trăsături datorită membrilor mai tineri. Adeziunea de la sine înţeleasă la cultura înaltă (inclusiv spirituală), liberalism, europenitate stă alături de teme acum mai trendy. Dar nici consistenţa, nici stilul Dilemei n-au fost ştirbite. Interogaţia, judecata elaborată, sprinteneala scriturii continuă să dea specificul revistei. Ea şi-a păstrat, mai ales, dispoziţia pentru diversitatea abordărilor/opiniilor civilizat formulate. A preţui un mod de gîndire care e diferit de-al tău, a fi atent la o perspectivă care nu ţi-e simpatică, a încerca să o înţelegi şi să te distanţezi de ea argumentativ: iată din ce se compune, după mine, „aluatul” viu al Dilemei. De la Elena Ştefoi la Mircea Vasilescu și la Sever Voinescu, el s-a păstrat. Şi continuă să atragă condeie mai tinere ori de mai veche reputaţie. Cînd mă gîndesc la revistă îi spun mereu Dilema. Veche şi, sper, nouă, ea e un spaţiu de civilitate a gîndirii şi a expresiei. Nu e de ici, de colo faptul că, 27 de ani, acest spaţiu s-a păstrat într-o lume care are mare nevoie de civilitate, de cultură bine aşezată, de o limbă română elegant şi propriu folosită. 

*

Mă socotesc, ca şi alţii din generaţia mea, un om norocos, favorabil plasat în „spectacolul istoriei”. La mijlocul vieţii am sfîrşit de înghiţit experienţa a ceea ce înseamnă comunism. În cîteva zile am putut ieşi din acea lume de minciună către un regim al libertăţii. Dar o libertate care rămînea să fie construită, a cărei construcţie problematică era şi este de reluat în fiecare clipă. Spre deosebire de cei mai tineri decît mine, eu am avut, alături de apropiaţii mei de generaţie, un plus de elan. Dat de acel potenţial de proiecte imposibile care se acumulaseră în noi pînă în decembrie 1989. O virtualitate condamnată la reverie de regimul totalitar, aparent de neclintit, a devenit, brusc, posibilitate actualizabilă. Dar cum puteau să arate – în aerul cam tare al libertăţii, aşa de brusc accesibil – îndeletnicirile cercetării şi studiului, relaţiile umane, atmosfera din instituţii şi din spaţiul public? Cum putea arăta libertatea?

Pentru mine, Dilema, alături de Muzeul Ţăranului Român, au fost medii unde am văzut cum poate arăta libertatea, cum se poate construi ea. Ce aveau cele două în comun? Erau amîndouă instituţii ale admiraţiei. Erau, adică, întemeiate pe personalitatea unui om care le dă proiectul, dar mai ales stilul: stilul de lucru, de expresie, stilul oamenilor care formează echipa. Stilul acelui om dă specificul „operei” la care membrii echipei îşi pot aduce propriile competenţe şi înclinaţii, propria creativitate, fără a fi stînjeniţi în diversitatea lor. Sînt, dimpotrivă, atraşi de ceea ce pot construi împreună, păstrînd în coerenţă diversitatea participării lor. Cînd vorbesc despre admiraţie, nu mă refer doar la admiraţia faţă de figura principală, Andrei Pleşu şi, respectiv, Horia Bernea. Vorbesc despre admiraţia pe care o au unii pentru calitatea celorlalţi, şi membrii echipei între ei. Vorbesc despre plăcerea de a discuta, încerca, rafina un „produs cultural” comun. Vorbesc despre buna dispoziţie pe care lucrul împreună o stîrneşte. Despre lucrul fără program impus, fiindcă preocuparea care îi leagă e continuă.

Într-o asemenea instituţie, autoritatea şi regulile nu sînt decît secundar „instituţionale”, nu sînt stabilite potrivit unor „fişe de post”. Oamenii sînt angajaţi nu atît pe nişte posturi, cît într-o aventură comună. Atmosfera instituţiei e o îmbinare de ierarhie şi colegialitate. Ierarhie, căci membrii echipei au fineţea de spirit necesară pentru a sesiza valoarea celor mai buni între ei. Autoritatea nu e, aici, asigurată prin putere funcţionărească, ci prin calitatea creativităţii, recunoscută de admiraţie. Colegialitate, căci toţi au atenţie şi amenitate faţă de munca celorlalţi, o sprijină şi o mobilizează. Aceeaşi atmosferă am întîlnit-o la Colegiul Noua Europă şi la Editura Humanitas, unde m-am ocupat cîţiva ani de o colecţie de spiritualitate.

Aşa arată libertatea „internă” la Dilema şi în celelalte instituţii amintite. Dar, mai ales, Dilema n-a încetat să fie un exerciţiu de libertate oferit spaţiului public. Libertatea de a-ţi spune, bine chibzuit şi bine formulat, judecata asupra fenomenelor de societate şi de cultură. Libertatea recunoscută celuilalt de a-şi spune, bine chibzuit şi bine formulat, propria judecată care se poate deosebi de a ta şi de interesele tale.

E de sperat că acest exerciţiu de libertate – ilustrator de libertate în societatea mare – va putea continua. Din cîte am aflat, există investitori dispuşi să investească în el. Reacţiile cititorilor faţă de pericolul în care se află revista arată, de asemenea, că există destul public sensibil la exerciţiul libertăţii pe care îl reprezintă Dilema.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.