Diamantul negru

Am urmărit pe TV5 un reportaj pe tema traficului cu diamante africane. Documentarul mi s-a părut remarcabil atît prin sobrietatea sa eficientă, cît şi prin forţa parabolică ascunsă în subiect. Autorul, jurnalist de culoare, şi-a propus să denunţe mai ales relaţia dintre acest tip de comerţ ilicit şi finanţarea conflictelor civile din Sierra Leone, Coasta de Fildeş, Congo, Angola etc. Nu demult - şi pentru a-şi linişti formal conştiinţa - Nordul bogat a lansat aşa-numitul "proces Kimberley", o convenţie menită să regularizeze birocratic exportul de diamante. Numai că, aşa cum se întîmplă ori de cîte ori foametea presează, autorităţile africane nu au reuşit să controleze fenomenul decît la suprafaţă. Instructivă, prin dramatismul ei ignorat, este şi tehnologia utilizată: e nevoie ca bieţii sclavi din ţările cu subsol diamantifer să răscolească şi să treacă prin sită cam cinci tone de pămînt, pentru a descoperi urma cea mai preţioasă. Unul dintre eroii documentarului, bunăoară, săpase 20 de ani în mină, pentru a scoate la iveală o firavă mînă de "pietricele". Sentimentul pe care ţi-l lasă asemenea mărturii seamănă cu oroarea pe care ţi-o produce descoperirea vivisecţiei. Şi asta cu atît mai mult cu cît briliantul - şlefuit la Anvers şi vîndut cu preţuri de 1000 de ori mai mari, la New York - simbolizează tocmai "eternitatea iubirii"... Am poposit şi eu pe continentul negru, unde mi s-a dat ocazia diplomatică de a vizita Senegalul, Africa de Sud şi Kenya. Žntr-o lume sintetizată aviatic, pe o planetă intrată în restrîngere spaţială şi intercomunicare permanentă, şocul distanţei economice şi groaza pe care ţi-o suscită, într-o asemenea oglindă, Marea Nesimţire a Omului Alb sînt două dintre concluziile imediate ale pomenitei experienţe. Sîntem, cu tot cu retorica noastră onusiană şi cu "instrumentele" destinate "asistenţei pentru dezvoltare", fiinţe de o revoltătoare ipocrizie. Ştiu că "nu putem importa toată mizeria Africii" (printr-o imigraţie care ne-ar copleşi). Ştiu că "fiecare cu treaba lui". Dacă "noi", albii, am generat o civilizaţie a prosperităţii, dacă am vrut să le-o pasăm, iar ei, ingraţii, s-au lăsat ameţiţi de mirajul marxist al "idependenţei", n-au decît să tragă acum ponoasele. Žnsă destul e destul. Nu mai avem dreptul să drapăm în neoliberalisme triumful "globalizării", atîta vreme cît Africa e atît de cinic exploatată - pe mai departe - şi atît de uşor abandonată unei decolonizări eşuate în disperare colectivă. Regret, în acest context, faptul că Ortodoxia nu a dezvoltat o dimensiune misionară. După cum ştiţi, ea a cunoscut o asemenea expansiune doar în Rusia secolului XIX, cînd ţarii priveau departe, spre Extremul Orient. Există de aceea Biserici ortodoxe în India sau în Japonia, dar nici urmă de creştinism răsăritean în Africa (dacă exceptăm Etiopia şi Egiptul, unde Bizanţul lucrase deja, în epoca propriei străluciri). Din această pricină, sîntem perfect insensibili la realitatea umanităţii negre, spre deosebire de foştii colonişti occidentali, care au dus cu ei misionari din felurite ordine catolice sau predicatori protestanţi, încă prezenţi, sub o formă sau alta, în mijlocul acestei mase suferinde. Presupun că fastul liturgic şi duhul libertar al Ortodoxiei ar fi avut, în josul Saharei, măcar succesul de care se bucură tot mai mult islamul, fără a suscita, spre deosebire de el, atîtea fanatisme sectare. E limpede însă că nu se mai poate face nimic, mai ales dacă ne gîndim că "lumea ortodoxă", mai imobilă ca oricînd, n-a trecut pe nici o agendă datoria perfect apostolică de a purta dreapta credinţă "pînă la marginile pămîntului". Dacă regretul meu persistă e pentru că eventualii (tineri) romÈni, dornici să trăiască pe sol african marea aventură a solidarităţii, nu ar putea-o face decît sub acoperirea laică a "ongismului" umanitar. La mîncărimea de care am dat dovadă, răspîndindu-ne în mai toate colţurile lumii, e de bănuit că vom ajunge şi acolo, sub un atare impuls reparator. Nefericirea Africii ne-o cere, dar care dintre romÈni mai are "timp" să-i asculte chemarea?