Despre viața filosofului. Un scenariu inactual

20 aprilie 2022   DIN POLUL PLUS

În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor. Acestora din urmă li se iartă multe, dar primilor, mai nimic. În Antichitate, cînd filosofia reprezenta, mai mult decît astăzi, un mod de viață (după cum arată și Pierre Hadot), lucrul pare de la sine înțeles. O parte însemnată a modernității îmblînzește cumva situația, transformînd morala într-o consecință a unei atitudini teoretice fundamentale. Imaginea filosofiei din scrisoarea lui Descartes către Abatele Picot, în care metafizica este precum rădăcina unui copac, fizica este trunchiul, iar medicina, mecanica și morala sînt ramurile lui, consfințește acest raport, deși nu este singurul prezent în cultura europeană a perioadei. După modernitate, recent, filosoful încearcă să devină o figură cu relevanță publică, iar expertiza lui, dobîndită printr-un studiu specializat și intens, este în multe situații supusă atacurilor ad hominem. Pățaniile lui Heidegger sînt poate cele mai bune exemple în acest sens.

Viața filosofică și viața filosofilor sînt distincte, deși nu fără legătură între ele. Volumul coordonat de Bruno Clément și Christian Trottmann, Vie philosophique et vies de philosophes (Paris, 2010) dezbate admirabil raportul lor. De la această carte pleacă și gîndurile de față, care încearcă să identifice, dincolo de judecata cititorilor de filosofie, cum ar mai putea fi cineva astăzi filosof.

Într-una dintre cele mai frumoase cărți de la sfîrșitul Antichității, De consolatione philosophiae a lui Boethius, muza filosofiei îl vizitează pe autor, care se află în temniță și își căinează viața. După cîteva întrebări, îi înțelege cauza nefericirii (care ar părea evidentă tuturor) și îi dă verdictul: „Ai încetat de a ști ce ești tu însuți”. După sugestia lui Christian Trottmann, întreaga carte poate fi citită ca trecere subtilă de la universul cultural al Antichității către lumea creștină care se deschidea în față. Din acest punct de vedere, scriitura biografică devine mai mult decît o formă literară. Ea transformă problemele formulate abstract în mize ale unui destin aflat pe drumul mîntuirii. În același fel, verdictul de mai sus nu este doar reluarea îndemnului delphic și apoi socratic; la hotarul dintre lumi, el capătă sensul creștin al sondării propriului suflet, acolo unde omul se întîlnește cu Creatorul său.

Cunoașterea de sine, indiferent de nuanțele pe care le capătă în istorie, rămîne chipul cel mai cunoscut al vieții filosofului. Chiar dacă definiția filosofiei se îndepărtează din ce în ce mai mult de el, actul de a reflecta asupra propriului sine rămîne în textura profundă a unei vieți filosofice.

O observație interesantă face Noica, în Jurnal de idei: „Ce curios: Socratele descris de Xenofon – în Memorabilele sale atît de plate – sfîrșește prin a-ți reda gustul și prețul demnității morale în viață; pe cînd Socratele acela uluitor al lui Platon nu edifică, totuși. Încîntă, exaltă, dar nu edifică. Nu te face ființă morală”. Viața filosofică, cu reflexivitatea ei esențială, nu convinge fără o biografie care să o întruchipeze: fără să devină viață de filosof, indiferent cît de sedus se lasă el de actualitățile frivole ale gîndului. Cunoașterea de sine se transformă în gest, pățanie sau formă de prietenie, iar filosoful capătă figura ciudată, cu care mulți nu se pot obișnui: a boemului, a celui care nu știe să vorbească pe înțelesul celorlalți, a taciturnului sau a moralistului sever. Toate, în funcție de ce găsește fiecare înăuntrul lui. Iar judecata nemiloasă a lumii, care nu iartă filosofului trădările biografiei, este poate astfel justificată, căci ea nu țintește evenimentul, ci reflectarea interiorității care este astfel dezvăluită.

Una dintre cele mai frumoase închipuiri biografice ale cunoașterii de sine am întîlnit-o la Constantin Noica, cel neinteresat de biografie. Dar tocmai acest aspect, grija aproape exclusivă pentru idee, concentrarea atenției asupra „celor mari” din filosofie, reflexivitatea maximală, îmbrăcată cultural și modelată cu cele mai ascuțite instrumente ale matematicii și filologiei, face să fie spectaculoasă viața personajului despre care vorbesc. Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu este, desigur, în primul rînd un „model paideic”. Dincolo de acest nivel al lecturii, anecdotica ce însoțește figura „maestrului” din carte construiește orchestrația formidabilă a reflexivității. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă plecăm chiar de la prima amintire a lui Noica, relatată astfel: „Îl întreb care este prima lui amintire. Este legată de o eroare de limbă germană. Stăteam pe oliţă, vine guvernanta şi mă întreabă ce fac. «Ich denke mich», i-am răspuns”.

Tot Gabriel Liiceanu, în Ușa interzisă, mai povestește o întîmplare, în care Noica dovedește, de fapt, că adîncirea în sine poate crea episoade de frumusețea celor pe care le putem găsi în Pateric: lăsat singur să își facă o cafea, Noica ajunge „în plină perplexitate. – Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele. Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconjurată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîlbîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. – S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabilă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi”.

Este nevoie de prea mult talent pentru a povesti felul în care spiritul își spune povestea în micile întîmplări ale vieții lui Noica. Distanța uluitoare dintre intensitatea gîndului său și existența sa fragilă dă seamă de transformarea produsă în lume de gîndirea repetată la sine. Inadecvarea la realitatea înconjurătoare, inactualitatea și aparenta tendință „de a complica lucrurile” sînt semnul limpezimii și al aerului primăvăratic pe care îl respiră lucrurile reunite cu înțelesurile lor. Și este, mai presus de toate, o viață fericită, cum intuiesc că a fost viața lui Boethius din momentul în care și-a sfîrșit cartea. Sau cum a fost viața lui Noica, cel care scria, în prima lui carte, Mathesis sau bucuriile simple: „Viaţa e bogată, bine. Tocmai de aceea voi căuta s-o simplific. De ce să apropii ideile de viaţă, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local – şi să nu fac ceastălaltă revoluție: să apropii viaţa de idee, s-o modific pe ea în sensul ideii? Simplifică viaţa. Ia din ea bucăţi mari, concentrări, toturi – şi operează cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înţelesul lumii este acelaşi”.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Ilustrație: Boethius (wikimedia commons)

Mai multe