Despre suferinţă şi domnul Singer

25 iunie 2008   DIN POLUL PLUS

Ceea ce solicită obiecţie în articolul "Un Dumnezeu al suferinţei?" semnat de Peter Singer în numărul 224 al Dilemei vechi nu este atît teza (Dumnezeu nu este cu adevărat cel pe care creştinii îl gîndesc atunci cînd Îl privesc ca atotputernic, atotştiutor şi bun), cît argumentele invocate. Cunoscutul moralist contrapune argumentelor creştine, detaliile realităţii: liberul arbitru eşuează atunci cînd trebuie să explice suferinţele rezultate din catastrofele naturale, iar păcatul originar (pe care oamenii îl moştenesc nediscriminatoriu de la Adam şi Eva) nu explică, de pildă, suferinţa animalelor. Doar la prima vedere este curioasă definirea lui Dumnezeu în funcţie de suferinţă, şi nu privirea Sa ca entitate autonomă, independentă de orice criteriu ("Eu sînt Cel ce sînt" se spune într-una din evangheliile Noului Testament). Pentru întregul aparat filosofic al domnului Singer, conceptul de suferinţă este o grilă necesară de lectură. Capacitatea de a simţi suferinţa, şi nu capacitatea de a raţiona sau existenţa fizică justifică atribuirea drepturilor în viziunea cunoscutului moralist american. În acest fel a ajuns să justifice de ce nu doar oamenii, dar şi animalele au drepturi. Argumentul suferinţei ca bază a drepturilor a fost preluat de alţi autori şi împins pînă într-acolo încît chiar şi despre plante se poate spune că beneficiază de drepturi. Însă nu despre tendinţa de a atribui drepturi şi ne-oamenilor (animale, plante, generaţii care se vor naşte într-un viitor îndepărtat) care seduce într-un mod evident dezbaterea academică din universităţile apusene am de gînd să vorbesc, ci despre înţelegerea incompletă, din punctul meu de vedere, a unor concepte-cheie ale gîndirii creştine pe care lectura articolului în cauză o degajă. Impresia cu care am rămas este că Peter Singer ignoră că păcatul originar este, de fapt şi de drept, actul fondator al libertăţii umane. Nici măcar dreptul la viaţă pe care deopotrivă filozofia laică şi cea religioasă îl privesc ca dreptul suprem nu a fost mai revendicat în decursul timpului decît dreptul la libertate (altfel nici nu s-ar putea explica de ce eroii, cunoscuţi sau nu, au preferat negreşit moartea captivităţii). Într-o optică creştină, libertatea şi suferinţa sînt două noţiuni inseparabile, originate în păcatul proto-părinţilor şi care, în consecinţă, au sens doar luate împreună. Suferinţa este argumentul libertăţii şi sursa ei. Adam şi Eva şi o dată cu ei toţi oamenii au suferit pentru că nu au vrut să asculte de cuvîntul lui Dumnezeu, adică au vrut să fie liberi (liberi erau şi dacă ascultau, însă era o libertate neaflată sub păcat). După viaţă, următorul dar pe care Dumnezeu l-a făcut creaţiei a fost posibilitatea de a alege: între a suferi ca urmare a consumării fructului interzis şi a nu suferi prin obedienţa faţă de Creator (contrar dlui Singer, afirm că libertatea este sinonimă concomitent celor două situaţii). Cum posibilitatea de a alege este în sine premisa libertăţii, primii oameni au ales expresia ei cea mai deplină: să sufere, adică să aibă libertate sub păcat (un fapt pe care l-au cunoscut chiar de la Creator). Conceptul liberului arbitru traduce în termeni creştini libertatea şi explică la fel de mult atît dimensiunea socială a suferinţei cît şi cea naturală pe care dl Singer o exclude. Suferinţa omului ca urmare şi condiţie a libertăţii este deplină doar considerîndu-se şi latura ei naturală. Atîta vreme cît omul luptă pentru menţinerea propriei vieţi, natura, prin dezastrele naturale, participă la suferinţa acestuia. Nu mai adaug că tot mai mult în zilele noastre se crede că suferinţa rezultată din cauze naturale traduce exerciţiul iresponsabil al libertăţii. Pe lîngă expunerea incompletă a doctrinei păcatului originar, a doua obiecţie pe care vreau să o ridic vizează definiţia suferinţei. Pentru noi, suferinţa există ca noţiune doar în raport cu un ideal de justiţie pe care omul şi-l face, în mod tradiţional, din lectura aceluiaşi pasaj al genezei sau, în mod recent (care înseamnă, mai exact, începînd cu veacul al XIX-lea), prin raportare activă, militantă, la un ideal utopic. Înţelegerea şi acceptarea suferinţei au făcut distincţia între viziunea creştină şi cea politică, asupra societăţii. În perspectivă creştină, libertatea cu care omul a fost înzestrat implică două lucruri: 1) faptul de a fi obiect şi subiect al suferinţei despre care tocmai am vorbit şi, 2) imposibilitatea perfecţiunii acestei lumi. O lume fără suferinţă, adică perfectă, nu este cu putinţă pe pămînt. Ceea ce socialiştii, fie ei utopici sau "ştiinţifici", au în comun cu Peter Singer este denunţul suferinţei mundane. Ceea ce-i desparte este că socialiştii (mai ales cei "ştiinţifici") au încercat construirea utopiei prin eliminarea suferinţei. Cum altfel s-ar fi putut face acest lucru decît excluzînd, la fel ca şi dl Singer, posibilitatea păcatului originar? Fără existenţa acestuia, oricine poate fi convins că viaţa fără suferinţă este posibilă în lumesc, însă, aşa cum utopia comunistă a arătat, eliminarea suferinţei nu se face decît cu preţul anulării libertăţii. Or, a anula libertatea nu înseamnă altceva decît a mări cantitatea de suferinţă. În concluzie, mărturisesc că articolul dlui Peter Singer nu m-a convins deloc de faptul că Dumnezeu nu este atotputernic, atotştiutor şi bun. Dimpotrivă, este bun tocmai pentru că oferă omului libertatea nu doar ca posibilitate a pedepsei veşnice, ci şi a mîntuirii. În acest sens, suferinţa este un exerciţiu al libertăţii şi metodă de mîntuire (în acest spirit, exemplul "Cărţii lui Iov" este folosit cu nepotrivire în articol). Dumnezeu este atotputernic pentru că, deşi stăpîn al celor văzute şi nevăzute, el lasă posibilitatea (extrem de limitată în timp) omului de a se considera el însuşi un dumnezeu (cum altfel s-ar explica pasiunea la început în gîndire şi apoi în practica totalitară a supraomului?). Nu în ultimul rînd, Dumnezeu este atotştiutor nu neapărat pentru că are cunoştinţă de suferinţa omului, după cum opinează Peter Singer, ci deoarece de la bun început a ştiut în ce fel omul îşi va folosi libertatea. Departe de a contrazice cîteva din atributele divinităţii, suferinţa omului atît ca trăitor în societate, cît şi ca trăitor în mijlocul naturii, atît ca nou-născut cît şi aflat în pragul morţii, întăreşte o dată în plus faptul că Dumnezeu este atotputernic, atotştiutor şi bun. Nicolae Drăguşin este masterand la Universitatea din Uppsala.

Mai multe