Despre scuză și iertare

26 august 2020   DIN POLUL PLUS

Rostim multe lucruri în biserică (şi în afara bisericii) fără să ne gîndim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez „cred în iertarea păcatelor“. Am rostit vreme de mulţi ani expresia înainte de a mă întreba care este noima ei în Crez. La prima vedere, nu prea s-ar cuveni să fie inclusă. „Dacă eşti creştin, mă gîndeam, cu siguranţă crezi în iertarea păcatelor. Se înţelege de la sine.“ Dar oamenii care au alcătuit Crezul au socotit, se pare, că aceasta este o parte a credinţei noastre de care trebuie să ni se amintească ori de cîte ori mergem la biserică. Şi am început să constat că, în ce mă priveşte, aveau dreptate. A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atît de uşor pe cît îmi imaginam. Credinţa reală în aceasta este genul de lucru care se pierde foarte uşor, dacă nu ne îngrijim de el.

Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar şi că nu va face asta decît dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. Nu există nici o îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmaţii. Se găseşte în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierţi, nu vei fi iertat. Nici un aspect al învăţăturii Sale nu este mai limpede; şi nu există excepţii. Iisus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în care nu sînt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau altceva de felul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricît de resentimentar, de meschin sau de des sînt repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele.

Mi se pare însă că adeseori greşim atît cu privire la iertarea de către Dumnezeu a păcatelor noastre, cît şi cu privire la iertarea pe care sîntem chemaţi s-o oferim altora. Să ne oprim mai întîi la iertarea lui Dumnezeu. Descopăr că, atunci cînd consider că îi cer lui Dumnezeu să mă ierte, îi cer de fapt adesea (dacă nu mă supraveghez cu mare atenţie) să facă altceva, diferit. Îi cer nu să mă ierte, ci să mă scuze. Dar între a ierta şi a scuza există o diferenţă ca de la cer la pămînt. Iertarea spune: „Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea de iertare şi nu-ţi voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte“. A scuza înseamnă a spune: „Văd că a fost fară voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta“. Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. În acest sens, a ierta şi a scuza sînt aproape antonime. Desigur, în zeci de cazuri, fie între Dumnezeu şi om, fie între om şi semenul lui, s-ar putea să fie o combinaţie a celor două. O parte din ceea ce iniţial părea păcat se dovedeşte a nu fi vina nimănui şi este scuzat; partea care rămîne este iertată. Dacă aţi avea o scuză perfectă, n-aţi mai avea nevoie de iertare; dacă întreaga acţiune trebuie iertată, atunci a fost lipsită de orice scuză. Dar necazul este că ceea ce numim noi „a-i cere iertare lui Dumnezeu“ constă foarte adesea în a-i cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. Cădem în această greşeală din cauza faptului că de regulă există anumite scuze, anumite „circumstanţe atenuante“. Sîntem atît de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (şi nouă înşine), încît avem tendinţa de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu şi, slavă Domnului, de neiertat. Dacă uităm asta, vom merge mai departe închipuindu-ne că ne-am pocăit şi că am fost iertaţi, cînd în fapt n-am făcut decît să ne mulţumim cu propriile noastre scuze. Scuze care s-ar putea să fie foarte şubrede; prea lesne ne arătăm mulţumiţi cu privire la noi înşine. Există două remedii pentru acest pericol.

Unul este să ne amintim că Dumnezeu cunoaşte toate scuzele reale mult mai bine decît le cunoaştem noi. Dacă există cu adevărat „circumstanţe atenuante“, nu trebuie să ne temem că le va trece cu vederea. Adesea, ştie multe scuze la care noi nu ne-am fi gîndit niciodată, de aceea sufletele smerite vor avea, după moarte, surpriza plăcută de a descoperi că, în anumite ocazii, au păcătuit mai puţin decît consideraseră. Dumnezeu va scuza partea care într-adevăr trebuie scuzată. Ceea ce trebuie să aducem înaintea lui este partea nescuzabilă, păcatul. Ne pierdem efectiv vremea vorbind despre aspectele care pot fi (socotim noi) scuzate. Cînd mergeţi la doctor, îi arătaţi acea parte a corpului care vă doare – să zicem, o mînă ruptă. Ar fi o adevărată pierdere de vreme să-i tot explicaţi că picioarele, ochii şi gîtul sînt în regulă. Aţi greşi dacă aţi gîndi aşa; şi, în orice caz, dacă sînt cu adevărat în regulă, doctorul va şti asta. Al doilea remediu este să credem realmente şi cu adevărat în iertarea păcatelor. O mare parte a nerăbdării noastre de a invoca scuze vine din faptul că nu credem cu adevărat în ea; din gîndul că Dumnezeu nu ne va mai lua la sine decît dacă este convins că există vreun soi de cauză ce poate fi pledată în favoarea noastră. Dar aceasta n-ar fi nicidecum iertare. Adevărata iertare înseamnă să privim ţintă la păcat, păcatul care rămîne fară scuze, după ce au fost invocate toate circumstanţele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia şi răutatea lui, şi totuşi să fim pe deplin reconciliaţi cu omul care l-a făcut.

Aceasta – şi numai aceasta – este iertare; şi aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem. Cînd vine vorba de iertarea pe care noi o acordăm altor oameni, situaţia este în parte aceeaşi şi în parte diferită. Este aceeaşi fiindcă nici în acest caz a ierta nu înseamnă a scuza. Mulţi oameni sînt de altă părere. Ei consideră că, dacă le ceri să ierte pe cineva care i-a înşelat sau i-a ameninţat, încerci să creezi impresia că în realitate n-a fost vorba despre vreo înşelăciune sau vreo ameninţare. Însă, dacă aşa ar sta lucrurile, n-ar mai fi nimic de iertat. Nu fac decît să repete: „Dacă îţi spun că respectivul a încălcat o promisiune cît se poate de solemnă!“. Exact: tocmai de aceea trebuie să-l ierţi. (Asta nu înseamnă că trebuie cu necesitate să dai crezare următoarei sale promisiuni. Dar înseamnă că trebuie să te străduieşti din răsputeri să ucizi orice urmă de resentiment din sufletul tău – fiecare dorinţă de a-1 umili, sau de a-1 răni, sau de a te revanşa.) Diferenţa dintre această situaţie şi cea în care îi ceri iertare lui Dumnezeu constă în faptul că, în cazul nostru, acceptăm scuzele prea uşor, iar în cazul altor oameni nu le acceptăm cu suficientă uşurinţă. Cît priveşte păcatele mele, s-ar putea pune rămăşag (dar nu e o certitudine) că scuzele nu sînt de fapt atît de bune pe cît consider; cît priveşte păcatele altor oameni faţă de mine, se poate pune rămăşag (dar nu e o certitudine) că scuzele sînt mai bune decît consider eu. Trebuie deci să începem prin a examina cu atenţie tot ce ar putea sugera că respectivul n-a fost atît de vinovat pe cît am socotit. Dar chiar şi dacă este complet vinovat, tot trebuie să-l iertăm; şi chiar dacă nouăzeci şi nouă la sută din vina sa aparentă poate fi explicată şi înlăturată prin scuze foarte bune, problema iertării începe cu procentul de vină care rămîne. A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creştinească, este doar corectitudine. A fi creştin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ţi-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat. Aşa ceva este greu…

(fragment din eseul „Despre iertare”, apărut în Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism de C.S. Lewis, Humanitas, 2011, traducere de E. Conțac)

Mai multe