Despre rîs
Aminteam de curînd că întîlnirea colegială a religiilor e/poate fi îmbogăţitoare pentru fiecare dintre ele. Nu fiindcă o religie ar avea de învăţat de la celelalte ceva nou. Fiecare are drept temei aceeaşi supraabundenţă divină în dăruire de sine. Dar fiecare religie ar putea învăţa o atenţie nouă faţă de teme cuprinse în logica propriei credinţe. Un exemplu. Analişti ai creştinismului au făcut observaţia că Iisus nu rîde niciodată. Evangheliile nu consemnează nici un moment în care El să-şi părăsească gravitatea hieratică. Învăţătura, mila, chiar bucuria lui au o tensiune înaltă care nu se asociază cu ludicul, cu veselia destinsă, familiară. Sub chipul său uman, Christos e de o nedezminţită intensitate sobră.
Or, există în mistica sufită o anecdotă unde Iisus se predă fără rezerve rîsului. Ea e prezentă la marele doctrinar al sufismului metafizic Ibn ‘Arabî (secolele XII-XIII). Istorioara îl evocă pe Iisus ca figură tutelară pentru sfera spirituală a Vieţii. În islamul mistic, Iisus întrupează familiaritatea (excepţională pentru musulmani) cu divinul, prietenia, intimitatea, aderenţa plină de iubire şi de libertate, în care „legea“ e depăşită printr-o reciprocă şi pasionată dăruire de sine a celui ce contemplă şi a Celui contemplat. Pentru a sugera calitatea sferei Vieţii, autorul recurge la o anecdotă ce îi reuneşte pe Iisus şi pe Ioan Botezătorul, înaintemergătorul. Cel din urmă, se spune, plînge necontenit pentru că e îngrozit de mulţimea şi de rafinamentul curselor pe care demonii le întind oamenilor. Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de „şiretenia divină“, de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare.
Cei doi, cu durerea şi desfătarea lor, nu pun oare – exemplar – în scenă dialectica oricărei vieţi deschise spre divin? Pentru omul credincios, redresarea, „îndreptarea“ pe verticală cuprind în mod necesar ambele atitudini: conştiinţa dureroasă a eşecului, uimirea faţă de inteligenţa şi generozitatea cu care Dumnezeu îi acordă o nouă şansă pe drumul spiritual. Nu poţi fi sensibil la această divină pricepere fără a fi măsurat pericolul din care ea te salvează. Iar dincolo de problema personală – a propriei căderi şi recuperări – rămîne spectacolul mirabil al unei ştiinţe iubitoare.
În fond, în inima celor trei tradiţii monoteiste stă aceeaşi problematică: a da omului o nouă şansă, posibilitatea reîntoarcerii dintr-o gravă, ucigătoare îndepărtare. Toate trei lucrează cu o condiţie umană carentă, „rătăcită“, deturnată de la destinul ei prim. Toate trei au drept materie valorificarea eşecului paradiziac. Căci, pentru toate trei, eroarea aceea din zorii umanităţii este, pînă la urmă, o felix culpa. Lumea nu s-ar fi putut întinde, în amploarea şi diversitatea ei, fără accidentul iniţial. Nu ar fi existat anotimpuri, nici curcubeul făgăduinţelor date lui Noe, nici varietatea limbilor. Libertatea omului nu ar fi avut unde să se încerce, să se maturizeze pentru a deveni partenerul, cu adevărat exersat, al libertăţii divine. Fiul risipitor nu ar fi avut cum merge destul de departe pentru a hotărî să se întoarcă. Eroarea primă creează, s ar zice, tensiunea necesară pentru ca saltul recuperator să conducă nu „în preajma“ divinului (paradisul), ci chiar în intimitatea Lui.
În creştinism, „a doua şansă“ e, evident, descinderea Logosului în lume, care preia destinul uman cu eşecul lui esenţial cu tot. În centrul, spaţial şi temporal, al universului, Christos urcă apoi de-a lungul verticalei crucii împreună cu acest destin recuperat pe care îl restituie, prin înviere, intimităţii divine. Roman Melodul, celebru imnograf bizantin din secolul al VI-lea, ale cărui cîntări sînt intonate şi astăzi în biserici, face un admirabil exerciţiu de interpertare. Într-unul dintre Imnurile sale spune: „Atunci s a suit pe cruce ca o lumină în sfeşnic şi l-a zărit de acolo pe Adam, cel întîi făcut, în moarte întunecată zăcînd“. Crucea e postul înalt de observaţie de unde Christos poate lumina, „măsura“ întreaga scufundare a lumii şi îşi poate identifica, în adîncul ei, ţinta. Crucea e locul geometric unde se manifestă tensiunea între eşec şi recuperare, unde se petrece transmutarea căderii în ascensiune.
Iar aici, pe axul crucii, Christos duce la culminaţie şiretenia divină. Este El însuşi această transcendentă, salvatoare „ingeniozitate“. În evangheliile apocrife, dar şi în iconografia şi cîntările Bisericii, Christos joacă un uriaş renghi iadului. Cu viaţa lui supraîmbelşugată, coboară în carcera morţii. Cu infinitatea sa, cuprinsă în condiţia umanului, coboară în finitudinea zăvorîtă a infernului. Iar această închidere ultimă nu rezistă nelimitării Lui. Explodează. „L-am primit ca pe unul din morţi, dar nu pot să-l ţin“ (cîntare în Sîmbăta Mare). Pe urmele lui Isaia, Ioan Gură de Aur exultă: „Iadul a primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit“.
Apocrifele imaginează scene de un simbolism tot atît de pitoresc, pe cît e de riguros. Coborîrea lui Christos în iad (text inclus în Evanghelia lui Nicodim) vorbeşte despre spaima de „invazie“ a iadulului care se pregăteşte să reziste acestui mort plin de o invincibilă viaţă. Se întăresc zăvoarele, porţile, zidurile. Închiderea ultimă îşi fortifică închiderea. Totuşi nu rezistă eliberatorului divin care a trecut prin moarte, care a înghiţit moartea. Icoana Paştilor înscrie, peste biete ferecături zdrobite, marea prezenţă de lumină transcendentă a lui Christos. Cu braţele întinse în cruce El apucă sufletele care îl întîmpină…
Cum îşi poate trăi persoana a doua (şi mereu înnoita) şansă spirituală? În genere, ar trebui să-şi privească actele, gesturile, gîndurile drept prilej de redresare, în acelaşi timp unic şi niciodată epuizat. Rîsul lui Iisus ar trebui să covîrşească, pentru fiecare şi în fiece clipă, tînguirea lui Ioan. Există în „Tatăl nostru“, rugăciune pe care Iisus însuşi a lăsat-o ucenicilor, o lecţie esenţială în această privinţă. „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Dumnezeu nu vrea să facă din om un simplu receptor al milei Sale. Îl învesteşte, încă de aici, cu o demnitate analoagă celei divine. Primeşti o nouă şansă în măsura în care eşti, tu însuţi, în stare s o dăruieşti. Stîrneşti generozitatea Lui, în măsura în care poţi obţine propria generozitate. Dumnezeu se mişcă în funcţie de propria ta mişcare – pe care o covîrşeşte însă cu „ingeniozitatea“ lui recuperatoare. Cu rîsul Său…
Asta nu înseamnă, evident, că justiţia – civilă şi spirituală – sînt demise. Nicidecum. Sînt doar puse, chiar întărite la locul, pe treapta lor specifică. Dar nu poartă cu ele o sentinţă ultimă, o spaimă degradantă, o închidere fără nădejde. Dincolo de ele se aude tema iertării, a şireteniei divine. Se aude acel rîs eliberator.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Rembrandt rîzînd, wikimedia commons