Despre pace, neînţelegere şi agresivitate
Opera Naţională din Cluj şi a început acum cîteva zile stagiunea cu spectacolul The Armed Man – Misă pentru pace. La a doua secţiune a lucrării, cinci tineri din public (Noua Dreaptă clujeană) au început să vocifereze şi să cînte (într-o oarecare măsură) „Deşteaptă-te, române!“ în semn de protest. După intervenţia Poliţiei, spectacolul, susţinut de cîntăreţi români şi străini, a continuat.
The Armed Man – A Mass for Peace e o meditaţie privind ororile războiului, cărora li se opune idealul unei universale păci multiculturale. Compozitorul galez Karl Jenkins a compus-o în 1999, la invitaţia Muzeului britanic al Armelor, care înţelegea să marcheze astfel – printr-un gest critic privind violenţele din istoria lumii – o mie de ani de la înfiinţarea Armurăriei engleze. Pentru iniţiatorul proiectului, Guy Wilson, importantă era şi reflecţia asupra celor două milenii de creştinism şi a felului în care el a modelat Occidentul.
A alege forma misei înseamnă a alege o structură muzicală impunătoare, gravă, cu funcţie liturgică creştină, care a trecut însă de multă vreme şi în zona creaţiei şi audiţiei laice. Înseamnă, pe de o parte, că meditaţia se desfăşoară în cadrul unei perspective creştine asumate, care pune la lucru valorile credinţei. Înseamnă, pe de altă parte, sugestia unui spaţiu de întîlnire pentru umanismul religios şi cel laic, convocate amîndouă în jurul unei valori care trece graniţele culturilor şi separaţiile religios-secular, istorie-prezent, transcendent-imanent. Textele alese pentru diferitele secţiuni străbat în mod programatic adîncimea istoriei şi întinderea culturilor. O cîntare populară din vremea Renaşterii, L’homme armé – folosită şi în mise din secolele XV-XVI –, evocă, pentru început, apelul la o luptă de tip cruciat, poate împotriva otomanilor, care ameninţau Europa în acea epocă. A doua secţiune – cea care a stîrnit protestul muzical al Noii Drepte locale – constă în chemarea rituală a muezinului la rugă (Allah akbar…). Se indică astfel cotitura, schimbarea de atmosferă civilizaţională a Occidentului: de la proiecte de război religios la ospitalitate, de la o lume care se simţea „asediată“ de presiunea islamului la deschiderea, de pe poziţiile propriei religii şi culturi, spre diversitatea spirituală.
Lucrarea reuneşte versete din Psalmi şi din Apocalipsa, piese de imnografie creştină, pasaje din Mahabharata, despre mitica încleştare între două ramuri ale aceluiaşi neam regal, versuri ale japonezului Töge Sankichi, mort în urma radiaţiilor de la Hiroshima, texte ale unor poeţi europeni. Se amenajează astfel, în cheie artistică, un cadru de reflecţie privind pulsiunile/actele de cucerire, nu numai occidentale; de asemenea, un spaţiu de primire, de dialog, de ascultare a celuilalt, fie el depărtat în istorie sau diferit în prezentul cultural şi religios. Opera a avut şi are succes mondial. A fost interpretată în Anglia, cu premiera la Royal Albert Hall, în Italia, SUA, Africa de Sud, Japonia, Israel, într-un număr de peste cinci sute de reprezentaţii. A fost cîntată în catedralele din Canterbury, Dubrovnik (vechea Ragusa), Dallas, sub bolţile cărora a răsunat chemarea musulmană spre Dumnezeu.
Ţesătura ei, prea străveziu multiculturală, poate stîrni rezerve. Condamnarea oricărei întreprinderi armate poate sugera un idealism eterat, care ar interzice lumii noastre să-şi apere civilizaţia împotriva atacurilor fundamentaliste/totalitare. Poate există în ea un iz de Flower-power reîncălzit. Totuşi, ea pune cu vigoare în scenă aptitudinea Occidentului – a unui anumit Occident – de a fi sensibil la culturile şi religiile lumii, gazdă pentru ceea ce e universal în ele, capacitate de a asculta cu sentimentul colegialităţii alte voci care invocă transcendentul.
Protestatarii clujeni par să fi înţeles pe dos şi mesajul, şi codul spectacolului. Aspiraţia la pace le-a stîrnit atitudini războinice. Evocarea universalităţii le-a iritat naţionalismul. Întîlnirea religiilor şi culturilor le-a provocat instinctul de blocare a graniţelor etnico-religioase. S au crezut nu dinaintea unei reprezentaţii, ci undeva, pe marele cîmp de luptă al istoriei. Păreau să se închipuie un fel de hommes armés ai secolului XXI, nu spectatori în sala Operei din Cluj. Cu diferenţa de grad a violenţei, au reacţionat la fel de brut, de ignorant, de deformator ca teroriştii islamici. Pentru unii, ca şi pentru alţii, ataşamentul faţă de propria credinţă înseamnă refuzul, agresivitatea faţă de alte credinţe şi culturi.
***
Părintele André Scrima a comentat cîndva o altă întîlnire, de astă dată propriu-zis liturgică, între misa catolică şi chemarea musulmană la rugă. E vorba despre un moment al vizitei pe care Ioan Paul al II-lea a făcut-o în 2000 în Israel şi în teritoriile palestiniene. Papa slujise liturghia dinaintea bisericii Naşterii de la Betleem. La ora douăsprezece, oficianţii se opriseră pentru cîteva clipe din celebrare într-o tăcere deplină pentru a lăsa să se audă apelul intonat din minaretul vecin. O întîrziere în programul vizitei făcuse ca cele două oficii, creştin şi musulman, să se suprapună. Momentul de tăcere fusese soluţia găsită pentru a face faţă acestei situaţii neaşteptate. Şi totuşi! Nu l-am văzut niciodată pe părintele Scrima atît de émerveillé ca în faţa acestei întîlniri a celor două tradiţii. Exulta, era în el o febrilitate de a dezvolta potenţialul simbolic al episodului, de a exalta semnificaţiile întîmplării. Am profitat de entuziasmul său şi l-am invitat să comenteze faptul într-un text publicat în Dilema.
Ceea ce îi stîrnise încîntarea hermeneutică era clipa de tăcere suspendată între cele două mărturisiri de credinţă, care lăsa – ca un loc de primire, ca un receptacol – să se audă tăcerea transcendentă a lui Dumnezeu. În raport cu Polul divin – şi cu tăcerea în care El era prezent –, cele două tradiţii se aflau, potrivit părintelui Scrima, într-o analogie de atitudine, aveau o comună structură de ospitalitate. Amîndouă tăceau pentru a auzi sensurile prezenţei Sale.
„Nu există Dumnezeu decît Dumnezeu însuşi, care emerge numai din sine“, suna comentariul lui André Scrima. „Omul nu-l poate pune, propune. Omul nu poate decît să i facă loc în această pauză unde a făcut tabula rasa de orice formă şi pretenţie de divinitate, ce nu poate fi fundată în creaturalitate… În acest moment cu totul extraordinar de la Betleem a avut loc nu atît o întîlnire cît, în primul rînd, o venire, o pogorîre. Şi una, şi cealaltă tradiţie erau cuprinse în aceeaşi descensiune a Dumnezeirii, proferîndu-se ea însăşi pe sine. Între cele două tradiţii nu mai era, în acel moment, opoziţie, succesiune istorică, ci o împreună recunoaştere obiectivă. Nu mai erau necesare declaraţii de consimţămînt mutual… Singura atitudine adecvată e această clipă de silentium – de atenţie şi de primire – pentru a face loc pogorîrii prin care Dumnezeu însuşi se pune, se spune pe sine.“
Dincolo de agresivitatea neinteligentă, dincolo de idealismul eterat, e de preferat atenţia faţă de acea Prezenţă căreia întîlnirea religiilor şi culturilor îi poate „da loc“ de tăcută şi universală manifestare. Dar pentru asta e nevoie de atenţia, de trezia, de creativitatea spirituală – în aceeaşi măsură generoasă şi realistă – a participanţilor umani.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.