Despre noi, laolaltă

Mă întreb de ce aşteptăm mereu salvarea adusă de un singur om: liderul providenţial. Probabil pentru că mulţi dintre noi s-au obişnuit cu avantajele psihologice ale dictaturii. Iată-l pe Ceauşescu: pe toate le-a "ctitorit", înainte de a deveni unicul vinovat al comunismului din România. Cum apare un lider puternic " precum Traian Băsescu " majoritatea iresponsabilă se lasă iarăşi pe tînjeală. Dacă liderul respectiv a bifat obiective fundamentale (precum intrarea ţării în Uniunea Europeană) bine a făcut, aşa-i în democraţie. Dar tot el trebuie desemnat ca ţap ispăşitor al tuturor nevredniciilor noastre. Într-o societate infantilă, "mecanismul victimar" " studiat de René Girard " funcţionează la turaţie maximă: mulţi pretind ca "altul" să-i despovăreze simultan de implicarea personală şi de responsabilitatea aferentă. Din acest unghi, Traian Băsescu e un personaj tragic. Sînt convins că, dacă ar fi avut aceleaşi calităţi politice " minus defectele, acum demonizate la "mogulizor" ", tot nu ar fi reuşit să ne schimbe. Nimeni nu ne poate schimba din afară. Nimeni nu poate decide în locul nostru şi nu ne poate trăi vieţile prin delegaţie. Ştim oricînd să dărîmăm, e cel mai la îndemînă. Cohorte de meşteri Manole critică pătimaş "neajunsurile" menţinute destructiv, printr-o clămpăneală spectaculos lipsită de sens autocritic. Această fixaţie în nevroza demolării se constată pretutindeni. Nu găsesc aproape nici un exemplu de lucru durabil în România contemporană. Orice instituţie rezistă cel mult trei ani. Legile se modifică semestrial. În ultima legislatură, am avut cinci miniştri de Externe. Nu există măcar un principiu consensualizat la nivelul fiecărei generaţii. Valorile " şi necesara lor ierarhie " suferă de paradoxul permutării continue. Chiar şi imaginea noastră de sine e supusă unor fluctuaţii neîncetate. Sîntem cei mai buni doar pentru că ne socotim neamul pe care istoria l-a nedreptăţit cel mai grav. La două decenii după căderea comunismului " fenomen amplu, la care am participat codaşi, cu misterioase vărsări de sînge " vedem mai clar ca oricînd cine sîntem: o populaţie dominată de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţională şi distorsiuni cognitive. E stranie, în atari condiţii, pretenţia noastră creştină. O dată pentru că Dumnezeu este constant în iubirea Sa faţă de creaţie, pe care freneticele noastre răsuceli o sfidează blasfemiator. Apoi, pentru că Evanghelia lui Hristos propovăduieşte un tip de comportament interuman situat la antipodul practicilor noastre favorite. Să nu ne mire nici victoria demagogiei patriotarde asupra naţionalismului autentic: ne-am obişnuit prea tare cu lozincile pioase, cu declaraţiile false, cu minciuna şi conformismul, pentru a mai putea face din convieţuirea noastră o sursă de adevăr şi justă măsură. Pînă şi diagnosticul la care apelăm îşi rînjeşte miezul ipocrit: pe cîte voci " şi de cîtă vreme " nu recunoaştem că avem probleme de caracter sau că adevărata noastră criză e de natură etică " fără ca asta să ne schimbe cu o iotă proastele obiceiuri? Starea de fapt porneşte de la pervertirea cuvintelor, care anunţă deteriorarea realităţii şi colapsul comunitar. Dacă sîntem victime, nu sîntem victimele "clasei politice" (căci ea ne reprezintă), ci mai curînd martirii unei deturnări semantice fără precedent. N-am întîlnit nicăieri o societate în ochii căreia formula "un mare hoţ" să fie admirativ echivalată cu inteligenţa. Aşa cum tupeul e aplaudat ca hotărîre lăuntrică, în timp ce agresivitatea interlopă măsoară succesul şi înlocuieşte competenţa. Cînd asemenea răstălmăciri sînt amplificate catodic, bunul-simţ " transformat mai nou în program electoral " e doar un spectru în cămaşă de forţă. Pe măsură ce ne înrăim colectiv, am dori să auzim şi mai flamboiante discursuri despre naivitatea noastră, periclitată de conspiraţii şi tiranii închipuite. Şi ne vindem sufletul pe sume tot mai mari " sau tot mai mici. După buget.