Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke

Versurile lui Rilke, „Tu, Doamne, ce te faci de mor? / De mă zdrobesc? (îți sînt ulcior) / Și de mă stric? (și băutură-ți sînt) / Sînt meșteșugu-ți și veșmînt, / cu mine rostul tău dispare” (Cartea despre viața monahală, traducere de Mihail Nemeș, nu pot fi puse în rînd cu nici o altă rugăciune. Ele se nasc dintr-un amestec de curaj neîngrădit (căruia cei vechi i-au spus parrhesia), meșteșug poetic și sensibilitate care face ca lucrurile să crească sau să se mistuie la atingere. Aceste ingrediente nu sînt ușor de găsit la alți autori, cu atît mai puțin la teologii de profesie. La cei din urmă, sensul relației se formulează explicit de la Dumnezeu către om și tinde să scape de formele, nuanțele și aromele lumii, care ar putea să intervină ca un obstacol între cei doi. Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?

Pentru poet, tandrețea este filtrul prin care lucrurile, de pe pămînt și din cer, capătă sens și chip. Ea este cea care adună în aceeași mișcare a sufletului credința, memoria și experiențele nemijlocite ale dimineților, ierbii sau pietrelor. A-l privi pe Dumnezeu cu tandrețe devine deopotrivă o formă de rugăciune și o metodă de a reconstrui percepția lucrurilor; în ultimă instanță, ea descrie un principiu al artei sale poetice. Mai degrabă decît un indicator al feminității versurilor sale (despre care Bertolt Brecht sau Thomas Mann au ținut să vorbească, cu mai multă sau mai puțină bună-credință), tandrețea lui Rilke joacă mai curînd rolul unui revelator metafizic. Ea dă seamă de felul intim de a fi al lucrurilor despre care scrie. 

Premisa argumentului său poetic poate fi formulată sub forma unei sentințe ontologice: lumea este, în profunzimea ei, fragilă. Ea trebuie să fie protejată, îngrijită. „Dar Domnul nu dorește dăinuirea. Șovăitoare sînt pădurea și clădirea” (traducere de Crișu Dascălu) sună un vers din Jurnal, scris în noaptea de 25 noiembrie 1899. Poezia este însă cea care îngrijește lumea, înnoind-o și împrospătîndu-i sensul. Rolul ei nu este acela de a pune consistență și stabilitate în locul evanescenței și al perisabilității. Tandrețea cu care sînt privite lucrurile le păstrează fragilitatea, dar o transformă în prilej al dragostei. Numai fragilitatea poate fi iubită, pentru că ea poate fi permeabilă, se poate lăsa înconjurată și însuflețită de grijă: „Încă n-ai observat pînă acum că lucrurile disprețuite, infime se refac atunci cînd ajung în tandrele mîini pregătite ale unui însingurat? Sînt aidoma unor mici păsări cărora le revine căldura, se mișcă, se trezesc și o inimă începe să bată în ele, care urcă și coboară în ascultătoarele mîini, precum valul cel mai îndepărtat al unei imense mări” (Jurnal).Însingurarea este, alături de fragilitate, o condiție de posibilitate a dragostei și, prin urmare, a poeziei. În Scrisori către un tînăr poet, ea apare, împreună cu tristețea și rămășițele copilăriei care mai rezistă în textura vieții adulte, drept început al răspunsului la întrebarea esențială: trebuie să scriu? Scrisul urmează acestei întrebări, ca o mărturisire adusă lucrurilor și nu ca un dialog cu ceilalți, cu nesuferiții vecini care tulbură liniștea lucrurilor cu zarva cuvintelor lor. 

De la această pătrundere în adîncime a lucrurilor, poetul ajunge la Dumnezeu: cu aceeași tandrețe cu care readucea viața în cele disprețuite și infime. Dumnezeul poetului este privit, la fel, sub specia fragilității. Uneori este „singur în odaie”, iar poetul se grăbește să îi țină companie; alteori este sărac și este ghicit în toți săracii lumii; alteori uită să aducă toamna, moleșit fiind de lentoarea verii, iar poetul îl grăbește. În oricare dintre aceste momente, Dumnezeu este creat din praful lumii, din imaginile și întîmplările ei. Nu este un atotputernic principiu aflat în cerul îndepărtat, nici o temelie care ține, din adînc, lumea: „el e pretutindeni, ca o înserare” (Cina cea de taină, traducere de Dumitru Marian). Dumnezeul lui Rilke se compune, mereu altfel, din fragmentele vieții, ca respirație și mireasmă ale ei. Înrudirea dintre om și Creatorul lui se face prin intermediul vieții, al invizibilului care se află neștirbit în orice lucru vizibil și totuși trece dincolo de el. 

În Jurnal, această miraculoasă înrudire a experiențelor și a lucrurilor este descrisă ca viață, materia poetică în sine: „În cele din urmă, la asta se rezumă totul: să vezi în viață totul, valoarea a ceva prin altceva; chiar și ceea ce e mistic, chiar și moartea. Nimic nu are voie să se ridice peste altceva și orice să-și îmblînzească vecinătățile. Atunci orice își are semnificația și, ceea ce este esențial: totalitatea este un întreg armonios, plin de liniște și de siguranță și de echilibru”. Din această grijă față de armonia totului rezultă și impresia că Dumnezeu este, de fiecare dată, altul, recreat pe măsura unei stări, experiențe sau culori care năvălesc în sufletul poetului: „eu te găsesc în lucrurile toate / cu care-s bun și frate fiecărui; tu te-nsorești în cele ne-nsemnate / ca bob și mare-n cele mari te dărui” (din Cartea despre viața monahală). Paradoxal, blînd și mereu aproape în singurătățile poetului, dar și necruțător și nepătruns ca un adînc de noapte, Dumnezeul lui Rilke învăluie lumea și vindecă cu ea „rana” neantului. Rolul poetului este acela de a pune în cuvînt evenimentul cosmic al acestei vindecări. Versul său nu comunică un adevăr oarecare, ci izvorăște ca un trebuie inevitabil din misterul acestei prezențe atotcuprinzătoare. Mai mult, tandrețea care însoțește această necesitate interioară a cuvîntului provine din felul în care este înțeleasă prezența divină în lume: ca o adiere în fapt de seară.  

O astfel de credință precum cea a lui Rilke a fost, cum spuneam, privită ca suspectă feminitate. Comentatorii au vorbit, în același sens, despre ambiguitatea Ceaslovului său, în care prezența feminină (a lui Lou Andreas-Salomé) ajunge, pe alocuri, să „contamineze” rugăciunea către Cel de Sus. Dar particularitatea credinței lui Rilke stă nu în această feminitate, ci mai degrabă în felul „împletit” al rugăciunii sale. Credința nu își ia în stăpînire obiectul. Ea nu este un act al cunoașterii, ci mai degrabă o experiență învăluită în această prezență tomnatic-întunecată a transcendenței. Nu are un sens moral, ci estetic. Mai mult, se găsește într-un tainic decalaj în raport cu existența propriu-zisă a lui Dumnezeu: nu derivă direct din certitudinea ei, ci mai degrabă îi calcă pe urme. Iar urmele sînt întipărite adînc în textura lumii, amestecîndu-se discret cu ea. De aici și imposibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu în absența lumii pe care El o cutreieră. De asemenea, de a vorbi despre El cu răceala gîndului și muțenia cuvintelor mari. Misterul iubirilor trecute oferă o cheie pentru a înțelege felul în care se poate construi poetic o rugăciune: „Spre cel însingurat se îndreaptă uneori ceva ce face miraculos de bine. Nu e vreun sunet, nici vreo strălucire și nici vreo voce. E zîmbetul fostelor femei care, precum lumina stelelor apuse, se mai află încă pe drum” (din Jurnal, 13 septembrie 1900). În fața unei astfel de persistențe a celor pierdute, Rilke își adună toate puterile sale poetice. La fel și atunci cînd îi este cu neputință să nu vorbească despre Dumnezeu, cel care își pierde puterea printre fragilitățile și gingășiile lumii. Iar tandrețea devine în acest moment un mod natural al credinței, o formă de a îngriji urmele cerului lăsate pe chipul lucrurilor trecătoare. 

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.