Despre convertirea păcătosului

Primul lucru pe care Dumnezeu îl inspiră celui pe care binevoiește să-l atingă cu adevărat este o cunoaștere și o vedere cu totul extraordinară, prin care sufletul privește lucrurile și pe sine însuși într-un mod complet nou. 

Această nouă lumină îi aduce teamă și îi provoacă o tulburare care străbate odihna pe care o găsea mai înainte în lucrurile care-i făceau plăcere. 

El [sufletul] nu mai poate gusta liniștit lucrurile care-l încîntau. Un scrupul continuu îl chinuie în această delectare, iar vederea lăuntrică nu-i mai îngăduie să regăsească acea dulceață obișnuită în lucrurile cărora li se abandona cu deplină efuziune a inimii. 

Dar el află încă și mai mare amărăciune în actele de pietate decît în vanitățile lumii. Pe de o parte, prezența obiectelor vizibile îl atinge mai mult decît nădejdea în cele nevăzute, iar pe de alta, tăria celor nevăzute îl atinge mai mult decît vanitatea celor văzute. Și astfel, prezența unora și tăria celorlalte își dispută dragostea sa; iar vanitatea unora și absența celorlalte îi trezesc aversiunea, astfel încît în el se nasc o dezordine și o confuzie… [fragment neîncheiat].

El privește lucrurile trecătoare ca fiind pe cale de a trece și chiar deja trecute; și în viziunea sigură asupra nimicniciei a tot ceea ce iubește, în această privire asupra lucrurilor, se umple de spaimă, văzînd că fiecare clipă îl face să piardă din bucuria binelui pe care-l are, că în fiecare moment ceea ce îi este mai drag se duce și că, în cele din urmă, va veni o zi în care se va găsi lipsit de tot lucrul în care-și pusese nădejdea. Astfel încît înțelege desăvîrșit că, inima sa atașîndu-se doar de lucruri fragile și zadarnice, sufletul se va afla singur și părăsit la ieșirea din această viață, pentru că nu a avut grija de a se atașa de un bine adevărat, care să subziste prin sine însuși și care să-l fi putut susține și în timpul, și după trecerea acestei vieți. (…)

Așadar, printr-o smerenie sfîntă, Dumnezeu îl înalță peste mîndrie și el începe să se ridice dincolo de oamenii obișnuiți; le condamnă purtările, le detestă principiile, le deplînge orbirea și se îndreaptă spre căutarea adevăratului bine; înțelege că [acest bine] trebuie să aibă două calități: una dintre ele este aceea de a dura ca și sufletul, iar cealaltă – de a nu exista altceva ce ar putea să fie iubit mai mult. (…)

Această înălțare este atît de mare și de transcendentă încît nu se oprește la cer (unde nu ar găsi ceea ce ar putea să o mulțumească) și nici dincolo de cer, nici la îngeri, nici la ființele cele mai desăvîrșite. El [sufletul] străbate toate creaturile și nu poate să-și stăvilească inima decît în fața tronului lui Dumnezeu, unde începe să-și afle odihna și totodată binele față de care nimic nu este mai demn de iubire și care nu-i poate fi luat decît cu propria sa învoire. 

Căci fără a trăi încă bucuriile prin care Dumnezeu răsplătește lucrarea continuă a credinței, înțelege totuși că făpturile nu pot fi mai demne de iubit decît Creatorul și rațiunea, fiind ajutată de lumina harului, îl face să cunoască faptul că nimic nu este mai demn de iubire decît Dumnezeu și că de El nu pot fi lipsiți decît cei care-L resping, pentru că a-L avea înseamnă a-L dori, iar a-L refuza înseamnă a-L pierde. 

(…) Și în această nouă gîndire, sufletul pătrunde în contemplarea mărețiilor Creatorului său și într-o adîncă smerenie și adorație. Devine ca nimicul în prezența Sa și neputîndu-și face despre sine o idee atît de umilă și nici să conceapă despre binele suprem una atît de înaltă, încearcă din nou să se coboare pînă în străfundul neantului, privindu-L pe Dumnezeu în imensități pe care le sporește fără încetare; în cele din urmă, cu o astfel de gîndire care îi consumă puterile, îl adoră în tăcere și se privește pe sine ca pe o făptură nedemnă și lipsită de folos, iar prin respectul său neîncetat îl adoră și îl binecuvîntează și ar vrea să-L binecuvînteze și să-L adore veșnic. Apoi recunoaște harul pe care i l-a dat manifestîndu-Și infinita slavă în fața unui vierme atît de neînsemnat.

(…) Și înalță rugăciuni arzătoare către Dumnezeu pentru a primi milostivirea Sa, pentru ca, așa cum a binevoit să i se descopere, să binevoiască și să-l călăuzească și să-l facă să cunoască mijloacele prin care să ajungă [la El]. 

(traducere de Bogdan Tătaru-Cazaban după Écrit sur la conversion du pécheur (ed. Michel Le Guern, Gallimard, 2000)