"Deseori, în adînc, filozofia sforăie"

13 iulie 2010   DIN POLUL PLUS

- interviu cu Olivier BOULNOIS -

Cărţile dvs. despre filozofia medievală au fost primite pretutindeni cu entuziasm. Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de Evul Mediu? Aţi avut un maestru care v-a îndreptat în această direcţie? 

Mai întîi am fost pasionat de filozofie, încă de cînd am descoperit această disciplină, în ultima clasă de liceu. Apoi m-am interesat de Evul Mediu din curiozitate. Perioada medievală era acea parte a istoriei filozofiei despre care nu mi se vorbise niciodată în timpul studiilor. Profesorii săreau întotdeauna de la Plotin la Descartes. În khâgne (clasă pregătitoare la École Normale Supérieure, al doilea an după bacalaureat), cam prin 1979-1980, am început să mă ocup de problema metafizicii, stimulat de lectura lui Kant, de descoperirea lui Heidegger, de cursurile lui Pierre Aubenque despre Aristotel şi de citirea cărţilor lui Étienne Gilson. Cărţile lui Gilson, dar şi problematica heideggeriană, m-au împins să-i citesc pe autorii medievali, începînd cu cel mai uşor de abordat în acea perioadă, Sfîntul Toma d’Aquino.

Mai apoi, cînd am devenit elev la École Normale Supérieure, am rămas un autodidact în acest domeniu, fiindcă la vremea respectivă nu se preda filozofie medievală, cel puţin în universităţile pe care le frecventam eu. Aşadar, am pierdut mult timp cu tatonările.  

Dacă ar trebui să vorbesc despre un maestru (iar acum prieten) a cărui întîlnire a fost decisivă, l-aş numi pe Jean-Luc Marion. Prima oară m-am dus să-l caut ca să discut două dintre cărţile lui, Idolul şi distanţa şi Dumnezeu fără fiinţă, care mă stimulaseră, mă provocaseră, ba chiar mă zdruncinaseră profund. Cînd am vrut să mă înscriu la doctorat, m-am dus iar să îl văd. În universitatea vremii era unul dintre puţinii care cunoşteau bine scolastica: teza lui – La théologie blanche de Descartes – abundă în referinţe la Suarez, Toma d’Aquino şi Scotus. Pe de altă parte, era şi unul dintre puţinii care spunea lucruri radicale în filozofie. Îi datorez chiar şi subiectul tezei mele: mă dusesem să-l întîlnesc propunîndu-i naiv să tratez despre analogia fiinţei la Sfîntul Toma. Mi-a răspuns cu un aplomb incredibil: „nu mai e nimic de zis despre analogia fiinţei, lucrează mai bine pe univocitate la Duns Scotus“. Şi trebuie să spun că acest sfat m-a salvat: dacă aş fi lucrat pe Sfîntul Toma din interior, m-aş fi pierdut în oceanul comentariilor tomiste. Pe cînd Duns Scotus nu permitea decît o abordare istorică, ştiinţifică, o abordare care mi-a îngăduit apoi să înţeleg mai bine tot secolul al XIII-lea – inclusiv analogia la Sfîntul Toma! 

Pe de altă parte, am avut norocul să urmez toate seminariile ţinute la început de Alain de Libéra, care ulterior mi-a devenit coleg şi prieten, căci el m-a îndemnat să mă prezint la École Pratique. Se înţelege de la sine că el m-a învăţat toate metodele tehnice indispensabile pentru studiul filozofiei medievale, de la lectura manuscriselor (în care nu am perseverat), pînă la utilizarea calculatoarelor (în care era unul din pionieri). Pe deasupra, multe din cărţile mele sînt un ecou al cărţilor sale, dar şi al conversaţiilor noastre şi al lecţiilor lui. Însă acest fapt este de notorietate publică, deoarece rare sînt cărţile în care nu-l citez! 


La ce vîrstă aţi înţeles limpede că lumea cărţilor avea să joace rolul cel mai important în viaţa dvs.? 

Cred că literatura şi viaţa sînt de nedespărţit. Este vechea temă medievală a cărţii lumii.  Cred că influenţa cea mai hotărîtoare a fost cea a bunicului meu, care era pictor şi scriitor. Nu publicase decît o carte, despre războiul din 1914, dar scrisese mii de pagini pentru sine şi ţinea un jurnal. Avea o foarte bună formare clasică, discuta despre autori latini, Plutarh, Saint-Simon sau Chateaubriand, dar îi citea şi pe contemporanii lui, Malraux, Mauriac, Camus. Apartamentul lui era plin de tablourile făcute de el, dar şi de cărţi, din podea pînă-n tavan. Cînd mergeam să-l vedem, cînd îi ascultam conversaţia splendidă, ne spuneam că o bibliotecă este cel mai frumos loc în care poate trăi cineva. Întotdeauna am avut această impresie. 

Raţionalitatea teologiei 

Care sînt primele cărţi care v-au marcat? Ce cărţi erau la modă în adolescenţa dvs.? 

Nu sînt omul unei singure cărţi, am citit prea multe ca să reuşesc să-mi detaşez una în memorie. Scrisorile către un tînăr poet, de Rilke, m-au ajutat să pricep ce înseamnă munca scriitorului: să scrie ca şi cum viaţa lui ar depinde de scris, să caute răspunsul în sine, să se inspire din propriile senzaţii, să meargă mai departe cu încredere, independent de succes sau eşec. În plus, au reprezentat o deschidere spre poezia lui Rilke, pe care am citit-o în întregime, mai cu seamă Elegiile duineze; şi apoi spre marii poeţi – Baudelaire, Rimbaud, Claudel. Am avut şi norocul să întîlnesc un poet veritabil, Pierre Emmanuel, care-şi declama poeziile cu un glas sfîşietor şi m-a făcut să intuiesc ce înseamnă arta. Anul terminal a fost anul descoperirii filozofiei: am fost marcat îndeosebi de partea introductivă din Tractatus de intellectus emendatione („Tratat despre îndreptarea/desăvîrşirea intelectului“). Acela a fost momentul în care m-am orientat spre filozofie. În fine, singurul autor pe care l-am citit şi care era şi la modă a fost Michel Foucault, în khâgne: i-am admirat stilul impecabil înainte de a-i înţelege metoda şi gîndirea. 

Relaţia dintre filozofie şi teologie este unul dintre nucleele gîndirii medievale. Cum funcţionează această relaţie în secolul XXI? 

Pentru secolul XXI e prea devreme să ne exprimăm. Să spunem, pentru perioada prezentă, că este clar că fenomenul mondializării are efecte importante asupra relaţiilor dintre filozofie şi teologie: pe de o parte, în faţa unor lecturi fundamentaliste, sporeşte tot mai mult necesitatea unei reflecţii raţionale asupra religiosului, adică necesitatea unei teologii; pe de altă parte, religiile de toate felurile sînt din ce în ce mai accesibile pentru noi. Fie că se înfruntă violent, fie că devin religii la alegere, amestecate unele cu altele, fapt care nu ne mai permite să le înţelegem ca pe nişte tradiţii moştenite prin naştere sau ca pe nişte limbi eterogene. În ambele cazuri, sistemul lor de diferenţe devine tot mai iraţional şi incomprehensibil. 

Or, în această perspectivă, trebuie să subliniem că tocmai în creştinism, în Evul Mediu, s-a născut ideea de teologie, adică ideea de a considera revelaţia religioasă ca fiind raţională de la un capăt la altul şi ţinînd, aşadar, de o disciplină ştiinţifică supusă unei metode raţionale. Această disciplină are, desigur, o metodă proprie, diferită de cea a altor ştiinţe. Însă trăim într-un moment destul de remarcabil, în care nu ne dăm seama că religia creştină propune un discurs raţional şi în acelaşi timp religios, a cărui nevoie e exprimată frenetic de epoca noastră. Romantismul german vorbea despre o nevoie de filozofie. Mi se pare că, la rîndu-i, epoca noastră are nevoie de teologie. Raţionalitatea teologiei i-ar face un serviciu societăţii noastre, care duce atît de mult lipsă de raţionalitate, şi religiilor, cărora le lipseşte un limbaj ca să dialogheze între ele. 

Filozofia: efectul de suprafaţă 

Sînteţi de acord cu cei care cred că filozofia traversează un moment de criză ce-i vesteşte sfîrşitul iminent, sau credeţi că e vorba despre o nouă formă din şirul de metamorfoze suferite de filozofie de-a lungul timpului? 

Filozofia nu este nici moartă, nici pe moarte. Să raţionăm prin analogie. Se vesteşte sfîrşitul picturii încă de pe vremea lui Vasari, dar după Vasari pictura n-a contenit să se reînnoiască. Se vesteşte moartea lui Dumnezeu încă din vremea protestantismului german din secolul al XVIII-lea, dar ştim acum că Dumnezeu nu se lasă ucis atît de uşor. În realitate, cei care proclamă sfîrşitul (al artei sau al lui Dumnezeu) se mărginesc să dezvăluie limitele proprii firii omeneşti. Acestea sînt nişte exigenţe intrinseci, care implică faptul că nu ajungem la imagine sau la absolut decît în interiorul acestor limite. La fel stau lucrurile şi cu filozofia. De la Kant încoace ştim că există o limită a experienţei posibile, o limită a metafizicii căreia orice metafizică viitoare va trebui să i se supună, ştim că ea corespunde finitudinii noastre şi finitudinii accesului nostru la fiinţă. Hegel, Nietzsche sau Heidegger au istoricizat această finitudine: au făcut din ea un sfîrşit (sfîrşitul istoriei, sfîrşitul iluziei unor lumi din spatele acesteia sau sfîrşitul metafizicii). Însă, în ciuda acestei judecăţi, am asistat în permanenţă la renaşterea filozofiei, care devine critică, lucrează neîncetat la asimilarea acestor exigenţe. Sfîrşitul filozofiei nu este un hotar, ci o limită intrinsecă, un orizont şi o exigenţă critică: ea nu împiedică vitalitatea actului gîndirii. 

Dar aveţi dreptate să vorbiţi despre criză. S-ar putea crede, cel puţin în cazul Franţei, că filozofia n-a fost niciodată atît de prosperă: nicicînd nu s-a mai văzut o asemenea izbucnire imprevizibilă şi variată de obiecte, metode şi reflecţii; rar s-au văzut atîtea cărţi, atîţia profesori buni; rar au fost consultaţi atît de mult filozofii în privinţa marilor probleme ale societăţii etc. Şi totuşi, avem de ce să ne îngrijorăm. Pentru că toate aceste aspecte sînt un efect de suprafaţă; deseori, în adînc, filozofia sforăie. Trăncăneşte. Furnizează suplimentul ei de suflet, dar îi lipseşte radicalitatea, prosperă fără să se pună din nou în discuţie.  

Totuşi, această criză nu pune în discuţie esenţa filozofiei. Acest fapt înseamnă pur şi simplu că noi nu sîntem la înălţimea exigenţei sale. Cîtă vreme vor exista oameni, cîtă vreme oamenii vor avea nevoie să-şi pună întrebări despre generalităţile ultime, nu există nici un motiv ca filozofia să se oprească, aşa cum nu există nici un motiv pentru ca oamenii să înceteze într-o zi să mai picteze ori să se roage. 

Gîndire şi imagine 

O civilizaţie dominată de idolatria imaginii, ca aceea occidentală în clipa de faţă, are încă resursele reflexive ca să poată gîndi cu luciditate chestiunile fundamentale? 

Sub această formulare se ascund multe întrebări. În primul rînd, oare chiar e dominată societatea noastră de idolatria imaginii? E sigur că imaginea este omniprezentă în mass-media contemporană. Proliferarea imaginilor este pur şi simplu o caracteristică a societăţilor bogate. E clar şi că mass-media care foloseşte imaginea favorizează imediateţea şi rapiditatea. Dar de aici pînă la a pretinde că orice imagine este idolatrică, mai este drum de făcut. În cartea mea despre imagine am studiat complexa relaţie dintre text şi imagine: în tradiţia occidentală, inspirată de Augustin, e imposibil să citeşti un text fără să fii tu însuţi asaltat de imagini, dar sînt imagini interioare; şi toată teologia monastică este o artă de a subjuga aceste imagini interioare pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu sau a inteligibilului. În consecinţă, raportul dintre gîndire şi imagine este mai subtil decît o simplă opoziţie. Îl putem educa pe om să încheie o alianţă cu vizualul. 

Ne împiedică imaginea să gîndim lucid? Periculoasă este mai degrabă absenţa sintaxei, a compoziţiei, haotica bombardare cu mesaje. Poate că fragmentarea textului, prin mesajele pe Internet sau pe telefoanele mobile, este la fel de primejdioasă pentru coerenţa gîndirii pe cît este şi proliferarea imaginilor. Ameninţate în acest caz sînt întinderea memoriei, încetineala reflecţiei, răbdarea gîndirii. 

Cum să ajungem la întrebările fundamentale? Prima condiţie pentru ca societăţile noastre să-şi păstreze reflecţia deschisă este permanenţa unei universităţi veritabile adică, etimologic, a unei autonomii a corpului de profesori în jurul disciplinelor fundamentale (universitas studiorum). Universitatea este o instituţie inventată tot de Occidentul medieval. Din fericire, mass-media nu e interesată de munca serioasă a profesorilor universitari. Ea preferă să vorbească mai degrabă despre eseişti, jurnalişti şi vulgarizatori decît despre filozofi. Cîtă vreme universitatea nu va interesa mass-media, universitarii îşi vor putea îndeplini liniştiţi funcţia. Rigoarea gîndirii depinde apoi de fiecare dintre ei. 

Credeţi că sîntem ameninţaţi de triumful barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie nimicite, sau există încă speranţă? 

Să încetăm să mai pretindem că barbaria se găseşte în planul culturii. Barbaria se găseşte în fiecare dintre noi. Să ne străduim mai degrabă să luptăm împotriva ei în noi.  

Olivier Boulnois (n. 1961), unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi ai momentului, este specialist în filozofie medievală, profesor la École Pratique des Hautes Études şi la Institutul Catolic din Paris.  

A publicat volumele: Duns Scot, Sur la connaissance de Dieu et l’univocité de l’étant, 1988, Duns Scot, la rigueur de la charité, 1998, ˆEtre et représentation: Une généalogie de la métaphysique moderne à l’époque de Duns Scot, 1999, Sur la science divine, 2002 (cu J.-C. Bardout), Le contemplateur et les idées, 2002 (cu J.-L. Solère et J. Schmutz), Dictionnaire du Moyen Âge, 2002 (cu C. Gauvard, A. de Libera, M. Zink), Généalogies du sujet: De Saint Anselme à Malebranche, 2007, Au-delà de l’image, 2008 (Premiul Academiei Franceze).

au consemnat Ciprian VĂLCAN și Alina TAT

traducere din limba franceză de Cornelia DUMITRU

Mai multe