Deocamdată

Europenii care l-au citit la timp pe Allan Bloom (The Closing of the American Mind) i-au neglijat profeţia referitoare la prostirea de masă prin democratizarea politiceşte corectă a Universităţii. Şi totuşi fenomenul s-a mutat treptat din SUA pe bătrînul continent, unde studenţii - tot mai numeroşi - se laudă cu o ignoranţă tot mai întinsă. Aşa ceva se întîmplă finalmente şi la noi, conform regulii că nu contează decît să te "sincronizezi", chiar dacă nu tot ce împrumuţi e neapărat adaptabil sau folositor. Sînt de acord că, după comunism, eram ruşinea lumii, cu o cifră de şcolarizare de tip african. Dar dacă tot nu avem vreo Universitate în Top 500, măcar să ne plîngem de continua degradare a învăţămîntului "superior". Porţile s-au deschis bezmetic, liceele scot promoţii năucite de experimente avortate, corupţia e la ea acasă, birocraţia "bologneză" le ocupă profesorilor pînă şi puţinul ragaz studios pe care lupta pentru supravieţuire îl mai îngăduia: locuim într-un cadru instituţional, financiar şi de mentalitate numai bun pentru a bloca, pe termen lung, dezirabila domnie a calităţii şi ambiţia de a produce elite. În ceasul al 12-lea, Guvernului i-a ajuns la ureche alarma. Văd că se pregăteşte pe viitor un plus bugetar pentru Şcoală. Profesorii ar vrea investiţii de infrastructură, dar parcă tot salariul mai mare îi atrage cu precădere: cum să nu-i înţelegi, ca slujitori ai unei vocaţii mereu batjocorite? Însă problema centrală nu e legată de finisaje, termopane, sobe şi computere şi nici de motivaţia dascălilor, cît de reflexul abuliei politice asupra structurii curriculare: nu ai un proiect de societate consensualizat, nu ştii ce vrei, nu ştii nici ce şi cum să predai, ce să extragi din labirintul cunoaşterii contemporane şi cum să gradezi performanţa. În Occident, analfabetismul cu diplomă e compensat fie prin protejarea filierelor de excelenţă, unde specializarea produce rezultate de vîrf, fie prin garantarea accesului la memoria culturală (prin industria cărţii şi larga reţea a bibliotecilor publice). La noi, proliferarea "particularelor", a năşiilor doctorale şi a plagiatului difuz se combină tot mai armonios cu impostura academică, mistica ambalajului şi mimetismul reformei. Ne mai rămîne să introducem "cote", pe baza discriminării pozitive, pentru fi siguri că am desăvîrşit eşecul, şi e limpede că aşa ceva urmează, că doar intrăm în UE. În toată această dramă a cunoaşterii fără criterii metafizice, facultăţile de teologie sînt adevărate oaze de conservatorism inept. S-au înmulţit pentru că aduc bani, dar nu s-au înnoit nici măcar la suprafaţă, de ochii galeriei. Deşi integrate în Universitate, ele continuă să funcţioneze ca ghetouri etanşe. Le-am mai criticat sterilitatea, dar niciodată ca acum, cînd le pun la pachet cu apatia naţiunii gînditoare. Teologia e chiar codaşa sistemului. Studenţii învaţă încă după "manuale" constant reeditate, cu minime retuşuri, din anii ’50 încoace. Din spatele catedrelor răsună două soiuri de voce: una hîrşită, de bătrîn încremenit în proiect, şi una acută, de tînăr conferenţiar cu bibliografie relativ actualizată, dar fără talent şi mai ales fără dorinţa de a sparge plafonul "predaniei". Întrebări asupra cauzelor prime? Cine se mai osteneşte? "Erezii" de laborator, formulate pentru a pişca intelectul? Nu putem risca. Dezbateri interdisciplinare? Ce să ne mai complicăm, cînd posedăm toate reţetele de vrăjit Baba Floarea, plătitoarea noastră de impozit, la cutia milelor? Am observat-o şi cu alte ocazii: tot ce mişcă, notabil, în sfera studiilor şi atitudinilor religioase din România provine din afara mediului clerical şi al teologiei "oficiale". Şi nu e de mirare, pentru că nu poţi forma personalităţi într-o seră unde neastîmpărul spiritual e sufocat eficient, cu metode îndelung verificate. De altfel, şi polemicile de natură religioasă se poartă între preopinenţi laici: zice dl Cătălin Avramescu că ar fi bine să trecem la protestantism, pentru a confirma vulgata weberiană, iată-l imediat pe dl Mircea Platon, care îi răspunde în numele Ortodoxiei: "Idei în dialog", adică paralele cu Biserica strămoşească. Cam asta este situaţia, cel puţin deocamdată. Vă rog să nu-mi spuneţi că e normal.