Demonstraţii
O înregistrare video îl arată, timp de o oră şi jumătate, pe jurnalistul opozant Roman Protasevici care face declaraţii vinovăţie şi de supunere faţă de regimul Lukaşenko. La sfîrşit izbucneşte în lacrimi şi îşi acoperă faţa, purtînd mărci de violenţă, cu mîinile tumefiate. Oficiali europeni şi-au declarat indignarea faţă de acest spectacol cinic. „E o ruşine”, a spus purtătorul de cuvînt al Guvernului german, Steffen Seibert: înregistrarea arată „dispreţul total al conducătorilor bieloruşi faţă de democraţie şi faţă de fiinţele umane” (Le Monde, 4.06.2021). Căci asta era: un spectacol, special regizat, al forţei represive care poate sili conştiinţele să se renege public. Nimeni nu crede în declaraţiile jurnalistului răpit, încarcerat, terorizat. Nu tocmai asta urmăreşte o dictatură exacerbată: să arate că supunerea e tot ce contează, că adevărul şi conştiinţa sînt lucruri de nimic? Dar, repet: curajul lui Protasevici şi al atîtor bieloruşi de a înfrunta dictatura, în demonstraţiile din 2020, îşi păstrează sensul întreg. Orice ar fi fost siliţi declare sub tortură, actul lor civic e nealterat.
Regimurile comuniste dinainte de 1989 nu recurgeau la declaraţii izbitoare, internaţional difuzate, ale metodelor lor de represiune. Persecuţia disidenţilor, oprimarea populaţiei erau ascunse. Propaganda întreţinea, dimpotrivă, minciuna unei societăţi perfecte. Regimul Lukaşenko nu se mai acoperă cu vălul unei ideologii pretins benefice. Practică represiunea pusă în scenă cu o brutalitate menită să nimicească orice urmă de opoziţie internă. Ca şi organizaţiile teroriste islamice, mediatizează confesiuni obţinute sub violenţă fizică şi psihică. La fel ca şi ele, sfidează, cu cinism, ordinea democratică a Occidentului. Dar, mai ales, calcă orice urmă de respect pentru fiinţa umană. Pentru nostalgicii lui Ceuşescu şi pentru tinerii neomarxişti e potrivit să privească la chipul dezvelit, nud, al unei dictaturi de extracţie comunistă.
Răpirea jurnalistului şi a prietenei sale a stîrnit reacţii de condamnare şi de protest în opinia publică europeană. Dar nu multe. Opozanţii bieloruşi în exil, alături de „Reporteri fără frontiere”, au demonstrat la Vilnius şi la Varşovia. Au denunţat tratamentul sutelor de arestaţi politic în Belarus. În faţa unor ambasade europene ale Belarusului, inclusiv a celei din Bucureşti, s-au adunat grupuri modeste de protestatari. Conştiinţa publică occidentală ar trebui să ia act mai intens, masiv, de scandalul pe care îl constituie, în preajma graniţei europene, regimul Lukaşenko şi practicile lui represive. Ar trebui să se simtă interpelată, alertată, avertizată de această sinistră alternativă faţă de democraţia liberală.
Oficialii europeni au reacţionat mai acut, mai unit decît altădată. Deturnarea avionului deţinut de o companie europeană, care făcea legătura între două capitale europene, pune în cauză siguranţa cetăţenilor din UE. „Pirateria de stat” a regimului Lukaşenko pune în cauză siguranţa circulaţiei aviatice internaţionale. Sălbăticia represiunii e opusă principiilor pe care se întemeiază societăţile civilizate (libertatea de conştiinţă, dreptul la liberă exprimare, dreptul la protest paşnic etc.). Uniunea Europeană a anunţat sancţiuni împotriva regimului Lukaşenko: unele deja în vigoare (interzicerea spaţiului de zbor european pentru avioanele din Belarus, recomandarea de a ocoli Belarusul pentru companiile europene); altele, economice, mai drastice, urmează a fi luate în considerare. Poate că demonstraţiile de protest faţă de terorismul dictaturii bieloruse se vor înmulţi în Europa. În acest caz, oficialii europeni s-ar simţi, poate, mai îndemnaţi, mai susţinuţi să pună în practică sancţiunile. Şi să facă mai net prezentă ordinea democraţiei liberale, deosebirea ei radicală faţă de celălalt regim. Cu speranţa că ea va influenţa, poate, şi situaţia opozanţilor încarceraţi.
În Occident, alte demonstraţii au avut, în schimb, întindere fulgerătoare. Cazul George Floyd a stîrnit manifestaţii uriaşe în SUA. Deşi poliţistul care l-a sufocat, prin violenţa manevrelor de arestare, a fost judecat şi riscă să fie condamnat la treizeci de ani de închisoare, deşi anchetele privind brutalitatea Poliţiei s-au înmulţit, mişcarea Black Lives Matter a luat avînt. S-a extins în Europa de Vest, a alimentat mişcările de acuză aduse Occidentului pentru discriminare, colonialism, rasism, universalism autoritar etc. Manifestanţii au vrut să doboare şi chiar au devalizat statui ale unor figuri definitorii pentru Europa modernă. Dar n-au fost încarceraţi şi chinuiţi pentru asta. Nu au fost filmaţi căindu-se pentru convingerile lor, violent exprimate. Au fost doar amendaţi pentru deteriorare de bunuri publice. Au putut striga, publica, milita în voie pentru o rescriere „anticolonialistă” şi „antioccidentală” a istoriei. Ce-i drept, n-au vrut – sau n-au ştiut, căci propaganda se întemeiază pe ignoranţă, voită ori nu – să ia seama că opoziţia faţă de sclavie a luat naştere tot în Occident, că ceea ce a fost opresiune şi discriminare în regimurile coloniale şi-a avut prima critică tot în mediile occidentale, că interesul respectuos, studios faţă de alte culturi şi religii e fapt occidental.
Da, Occidentul liberal nu e perfect şi nu se pretinde perfect. Dar e un model de societate care poate fi îmbunătăţit şi care urmăreşte să dea posibilitate îmbunătăţirii. Asigură posibilitatea protestului paşnic, a dezbaterii publice, a pătrunderii unor teme noi în conştiinţa societăţii mari, dă loc unor reglaje socio-culturale şi politice.
În iunie 2020, un grup de manifestanţi Black Lives Matter au împroşcat pe statuia lui Churchill din Piaţa Parlamentului, Westminster, inscripţia „rasist”. Uitau – sau nu ştiau? – că graţie lui Churchill, în mare parte, Europa n-a fost înghiţită de dictatura nazistă. Că ei puteau să strige şi să manifesteze liber datorită celui care a spus că „democraţia e cel mai prost regim în afară de toate celelalte”. E de ajuns să privim la arcul dictaturilor exacerbate, din Estul european şi din Orientul Apropiat, ca să-i dăm dreptate.
Ce face ca, în Occident, să existe o reacţie atît de palidă faţă de mişcările de culpabilizare/fragilizare a propriei civilizaţii, o reacţie atît de palidă, de precaută faţă de dictaturile sălbatice din afară? Potrivit lui Andrei Pleşu, asta se datorează faptului că societăţile occidentale trăiesc astăzi în aerul narcotizant al ideologiei. Al unor ideologii soft, care rămîn totuşi modul dominant de a ne raporta la real (vezi textul său „Ideologiile între ridicol şi subversiune”, în volumul Despre bucurie în Est şi în Vest, Humanitas, 2006). O „gîndire masificată”, săracă domină atît interesele de cunoaştere – închise adesea într-o ramă socio-culturală gata preparată –, cît şi atitudinea noastră faţă de crizele actualităţii. Într-adevăr: de n-ar fi aşa, am reacţiona mai acut, mai masiv, mai decis faţă de batjocorirea adevărului şi a conştiinţelor. Oare atacurile, brutale sau insidioase, la ceea ce face verticala fiinţei umane nu ne mai îngrijorează? În civilizaţia occidentală, laicitatea şi religiile au tocmai această axă comună, esenţială: demnitatea fiinţei umane. Să fi pălit atenţia faţă de ea?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Roman Protasevici (wikimedia commons)