De ce şi cum

Asemenea diasporei evreieşti din perioada elenistică sau a celei greceşti din secolul XX, comunităţile româneşti expatriate par să poarte - şi uneori să ascundă - tot ce avem mai bun în materie de capital intelectual. Pentru a folosi un termen uzat prin abuz, "valorile" noastre larg recunoscute nu se află acasă, ci în spaţiul euro-american. Regimul comunist, cu aberaţiile sale kafkiene, poartă desigur principala vină pentru necontenita "fugă a creierelor". Însă nici noua societate românească nu pare atractivă pentru personalităţile veritabile, prea puţin stimulate de "evoluţiile" băştinaşe, fie că ne referim la derivele suburbane ale vieţii civice, fie că acuzăm precaritatea politicilor culturale şi rahitismul mecenatului. Guvernele instalate după 1990 au părut uneori alertate de situaţia evocată adineaori. Au încercat să determine întoarcerea celor exilaţi şi, mai apoi, emigraţi. Din păcate, oricine şi-a reuşit cariera în străinătate a consimţit la prea multe sacrificii spre a reveni într-o patrie unde nu mai are conexiuni profesionale, casă şi, uneori, nici măcar familie. De ce ar lua-o cineva de la zero, cînd ţara natală îi oferă, pentru a o regăsi, doar cîntece de sirenă patriotardă, chefuri de o zi şi seminarii sforăitoare despre unitatea naţiunii? Există, fireşte, libertatea mişcărilor pendulatorii şi ubicuitatea Internetului. Însă de la orice distanţă s-ar implica românii de seamă în normalizarea contextului intern, tot înstrăinaţi se simt. Cînd propria comunitate reuşeşte să te gonească pe alte meleaguri, e greu să-ţi dizolvi ranchiuna faţă de compatrioţii care - prin supunerea faţă de dictatură sau indiferenţa "democratică" faţă de binele comun - ţi-au forţat mîna spre cea mai dramatică dintre deciziile unei vieţi. În fapt, ruptura se dovedeşte iremediabilă. Şi... reciprocă. Dacă depăşim retorica "nupţială" (care îi primeşte pe fiii rătăcitori cu tot soiul de flori imaginare), trebuie să admitem că nici românii de "acasă" nu-i prea suferă pe cei desţăraţi. Li se pare că succesul lor pe alte meleaguri presupune o vicleană laşitate, dar şi fructificarea unor oportunităţi de care ei n-au putut profita. Dialectica resentimentelor îşi păstrează, astfel, întreaga putere de a nărui. O explicaţie masochistă a fenomenului discutat ne oferă, în textul său despre pseudo-nihilismul cioranian, dl Andrei Vieru, pianist excelent (cu discografie Bach la "Harmonia Mundi") şi eseist parizian pe cît de subtil, pe atît de discret. Citez, în tălmăcire personală: "Nu e greu, pentru cine a trăit în România, să diserteze despre Ťesenţa» gîndirii Ťipocrite»: putem defini principala trăsătură a multor români drept incapacitate de a duce ceva la bun sfîrşit. Vaste proiecte, rezultate din viziuni adînci, şi care ar putea schimba faţa lumii pe termen lung, se istovesc negreşit. Luaţi cu alte treburi pe timpul punerii lor în operă, autorii acestor proiecte constată deodată că s-au înşelat: e mai bine să laşi lumea aşa cum e. Rareori se înjosesc românii pînă la a-şi pune în aplicare planurile. Pentru ei, alte lucruri sînt mai urgente. Orice s-ar întîmpla, nu se aventurează prea des dincolo de jumătatea drumului. La urma urmelor, de ce să finalizezi, să închei sau să desăvîrşeşti ceva cîtă vreme nu-ţi asigură supravieţuirea? De dragul spectacolului bine făcut? Românul trăieşte doar sub imperiul clipei. Nu ţine să acţioneze asupra duratei. Românul nu e nici actor şi, cu atît mai puţin, regizor: e poet. (...) Cum e poet înainte de toate, cum nu prizează decît momentul, el respinge proza unei îndelungate şi pozitive colaborări. Să lucrezi cu altul, ce oroare! A-i dăuna semenului pretinde mai puţin efort, iar satisfacţia e imediată. (...) Pentru români, bîrfa rămîne cel mai solid, dacă nu cumva singurul ciment naţional." ("L’Art des mots et les dangers du style (sur E.M. Cioran)", Le gai Ecclésiaste, Paris, Seuil, 2007, pp. 113-115). De tradus integral!