De ce scandalizează creștinismul?

În 2010, la Éditions du Seuil, Jean-Pierre Denis publică Pourquoi le Christianisme fait scandale (tradusă în limba română de Eduard Florin Tudor la Editura Nemira în 2012). Autorul, directorul din acea vreme al publicației de orientare catolică La Vie, susține, chiar în inima laicității pariziene, puterea creștinismului de a se opune, din locul mărginaș în care l-a aruncat istoria, disoluției spirituale a Occidentului. Certîndu-se în aceeși măsură cu lumea și cu sine, „creștinismul critic e un creștinism al obiecției. Obiecție de conștiință, obiecție prin mărturie, obiecție prin experiență, în sfîrșit, obiecție prin speranță”. Prin urmare, tulbură, contrariază, scandalizează.

Este drept, descrierea lui Jean-Pierre Denis nu este singura posibilă. H.R. Niebuhr, în Christ and Culture (1951, traducere în limba română de Teofil Stanciu la Editura Casa Cărții în 2021), vorbea și despre chipuri mai senine ale întîlnirii dintre Hristos și cultura unui timp. Dar este evident faptul că Evanghelia a tulburat profund lumea care i-a găzduit venirea și continuă să fie o sursă de neliniște în lumea contemporană. Cuvintele Sf. Apostol Pavel din I Cor. 3, 18, „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”, nu au tăcut. De ce scandalizează creștinismul și cum putem înțelege modul în care o face?

În primul rînd: mesajul evanghelic este ambiguu. Și scandalizează pentru că nu oferă informații clare despre cele care trebuie făcute în vederea mîntuirii. La ce mai vorbește, dacă nu o face limpede? Cum să iubești cu măsura hristică? Cum să ierți precum Dumnezeu? Nici Mîntuitorul nu ne ajută prea mult: alege, în momentele esențiale, să vorbească în parabole. Cîteva rînduri din Scriptură fac apoi să se umple rafturile bibliotecilor cu încercarea de a ieși din stupoarea pe care o provoacă. Andrei Pleșu încearcă însă să lămurească rostul parabolei, în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (2012): „Iisus afirmă, deci, că vorbeşte în parabole, mai ales celor care nu fac parte din familia lui spirituală, pentru a amenda, de la bun început, orice tentativă de comprehensiune facilă, orice împietrire cognitivă, orice rezistenţă inerţială a minţii şi a sensibilităţii. El nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat”. Prin urmare, parabola scandalizează doar pe cel care nu o interoghează veritabil, care nu se arată flămînd de adevărul ei și nu se lasă învăluit de infinita ei taină. „Ambiguitatea creștinismului” este expresia sub care se ascunde lenea sau indisponibilitatea omului care nu are timp și curaj să își parieze, cum dorea Pascal, întreaga existență pe inaparența cerului.  

În al doilea rînd: mesajul evanghelic este nerezonabil. Înaintea eternității stă, ca preambul, doar porunca iubirii. Cu formidabila dezvoltare a Sfîntului Augustin, „iubește și fă ce vrei”. Doar atît, fără vreo contorsiune nefirească a sufletului. Iarăși, se găsește aici o pricină de scandal. Simplitatea este suspectă, pentru că pare imposibilă. Fericirile sau strigătul tatălui care spune „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24) sînt dovada faptului că Dumnezeu nu acționează previzibil, contabilicește, cum spunea Steinhardt. Cum poate iubirea, ea singură, să aducă mîntuirea? Cum poate o astfel de credință să înduioșeze pe însuși Hristos, cînd ea este atît de slabă, pîndită mereu de spectrul necredinței? Scandalul se întețește cînd Dostoievski scrie, în Crimă și pedeapsă, despre felul în care va avea loc, la sfîrșitul vremii, judecata (mulțumesc lui Paul Siladi pentru că mi-a redat citatul). Dumnezeu îi iartă mai întîi pe cei drepți, înțelepți sau smeriți. Apoi îi va chema în Împărăția Lui pe bețivi care, notează tainic Dostoievski, „se vor opri în fața lui fără frică”. Contrariați, campionii virtuții vor cere prompt explicații. Iar Domnul le va spune: „Îi primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...”. Pare că Dumnezeu și-a făcut un obicei din a scandaliza pe înțelepți și pe drepți; morala publică nu face prea mulți bani în fața hotărîrilor sale, iar cetatea Raiului e cu totul altfel țesută decît cetatea omului. Mai mult, creștinismul are umor, dar despre asta va fi vorba cu altă ocazie.

În al treilea rînd: mesajul evanghelic este fragil. Încă din vremea sa, Hristos ar fi trebuit, după mintea oamenilor, să dea cu buzduganul în zidurile cetății. Nu o face, ba mai mult, întrupează pînă la capăt fragilitatea umană. Obiectează radical față de gesturile și valorile lumii, cum spunea Jean-Pierre Denis, dar o face dintr-un plasament ciudat, slab, discret și marginal. Ambele capete ale lumii politice s-au crezut, la un moment dat, creștine, dar creștinismul s-a sustras de fiecare dată din zarva lor. Și a lăsat în urmă activiști bosumflați. Dumnezeu nu se lasă înrolat în revoluție și cînd dojenește pe om, o face ca un învățător blajin, nu ca un antrenor de fotbal din divizia secundă. Kierkegaard, în Postscriptum-ul la Fărîme filosofice (1846), spune foarte plastic că Domnul a toate nu este o pasăre enormă, verde cu cioc roșu, care cîntă într-un fel nemaiauzit de pe ziduri. E nevăzut, lăuntric, iar omniprezența lui nu e vestită cu fanfară de circ. Bate la ușă și așteaptă, iartă ceea ce noi nu știm să iertăm, doar cheamă la sine și nu trage de mînecă pe nimeni. Îngerii mai fac asta din cînd în cînd, e drept.

Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn. Mai mult, deciziile sale sună de multe ori absurd pentru urechea morală. Libertatea omului este absolută, împreună cu imensa responsabilitate care o însoțește. Omul contemporan, nu mai puțin decît cel al primelor secole creștine, ajunge să se întrebe, scandalizat: de ce este atît de firesc să crezi și totuși atît de greu?

Creștinismul nu este doar pentru aleși, nici doar pentru știutori. Dar este pentru cei curajoși, care acționează în ciuda sorților sau cred în ciuda neverosimilului. Steinhardt vedea aici un semn al nobleții. Nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce interlocutorul omului este aici nobilul prin excelență. Care vorbește de la egal la egal. Iar scandalul este al celor care refuză acest dialog, plin de îndrăzneală, cu infinitul însuși. Iarăși, Kierkegaard o spune tăios în Fărîme filosofice (1844): „Gînditorul fără paradox este ca și îndrăgostitul fără pasiune: un tip mediocru”. Și chiar și acest verdict este scandalos de nesigur.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Foto: wikimedia commons