De ce mergem la școală?

Într-un articol din luna februarie, „La școala lui Bartimeu“, am evocat resorturile spirituale ale setei de cunoaștere și nevoia omului de a se întîlni cu întrebările metafizice. Care este totuși relevanța acestei dimensiuni metafizice a cunoașterii pentru învățămîntul secolului XXI? Nu este acest „învățămînt”, așa cum l-am experimentat încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, tocmai opusul perspectivei învechite despre sacralitatea și rostul spiritual al cunoașterii? Nu celebrăm noi astăzi prin știință tocmai libertatea de a ne îndoi de orice, dreptul de a pune sub semnul întrebării orice tradiție?

Pentru a vedea ce rămîne din aceste întrebări, trebuie să revenim puțin în trecut, încercînd să înțelegem originile școlii moderne. Școala, ca să denumim generic orice activitate mai mult sau mai puțin instituționalizată care se ocupă cu formarea intelectuală a unui tînăr, își are originea cunoscută (despre școlile de scribi și astronomi sumerieni nu știm, din păcate, mai nimic) acum 2.500 de ani în dispoziția unui grup de atenieni de a se antrena în arta persuasiunii. Cei care aveau nevoie de acest meșteșug pentru a atrage de partea lor și a înflăcăra grupuri mari de oameni erau politicienii, iar cei care erau dispuși să vîndă arta de a vorbi s-au numit sofiști. Oarecum în opoziție cu meșteșugul politicienilor, s-au afirmat căutătorii de adevăr sau iubitorii de înțelepciune, filosofii. Dar pentru a căuta adevărul era nevoie de răgaz, în grecește scholé, adică dispoziția de a investi timp în această căutare, de multe ori renunțînd la venitul și confortul pe care le oferă o activitate lucrativă.

Fie odihnindu-se în grădina lui Akademos, fie plimbîndu-se în jurul templului lui Apollon Lyceus, doi atenieni, Platon și Aristotel, au făcut din filosofie o instituție, în care se preda antrenarea minții în capacitatea de a reflecta asupra cauzelor adînci ale lucrurilor, de a căuta în cele din urmă sensul existenței și particularitatea naturii umane. Această ultimă căutare este marea lecție pe care o lăsase Socrate, profesorul paradoxal al atenienilor, care nu-i învață nimic din ceea ce nu știau deja. Socrate este însă condamnat între altele pentru ateism, fiindcă supusese judecății omului adevărul religiei.

Foarte pe scurt, în lumea aceasta premodernă, așa cum ne-o înfățișează istoricii și antropologii, religia este totul, este începutul și sfîrșitul existenței individuale, dar este mai ales modul de funcționare a societății; religia este sistemul cultural, ansamblul normelor de comportament, de la rațiunea lor profundă pînă la modul de a gestiona ieșirea din normă, anormalitatea. Școala socratică irumpe în istoria omenirii ca un spațiu de libertate față de norma societății. Esența libertății socratice este tocmai disponibilitatea de a rezista dominației consensului social.

Diversificarea reflecției în curgerea timpului s-a transformat în „școli” și tradiții filosofice. Școlile lumii antice au funcționat ca mici comunități de învățători și ucenici, dintre care unele se ocupau doar cu transmiterea unor modele de cunoaștere teoretică, în care atît calculul matematic, cît și muzica trebuiau să formeze mintea, iar altele s-au dezvoltat în noi doctrine spirituale, adică noi căi de a înțelege sensul vieții, cum e cazul comunităților neoplatonice. Formalizarea școlii în cele șapte arte liberale, regrupate cîte trei într-o primă etapă, trivium, și într-o a doua etapă cîte patru, quadrivium, a produs prima deplasare de la căutarea deschisă ca dragoste de înțelepciune, dar nu certitudine a posedării acesteia, către studium, care înseamnă în latină efort către ceva, dorință, zel și, în cele din urmă, părtinire. A studia e un angajament pentru o cauză. Istoria ar trebui scrisă fără patimă, în schimb discursul în agora trebuie să fie pătimaș pentru a atrage. Iată că dintotdeauna școala a căutat să se orienteze către piața muncii! Trebuie să avem în vedere însă că, la acea vreme, de această școală avea parte o infimă parte a omenirii. Restul lumii făcea „școală acasă”, deprinzînd ritmul naturii, cunoașterea universului vegetal, coabitarea cu universul animal și cu cel uman, în cele din urmă sensul vieții și rostul misterios al regulilor socio-religioase prin observare și imitare a părinților, a bătrînilor, a conducătorilor familiei, clanului sau tribului.

Revenind la școala antică și la prelungirea ei tardo-antică, aceasta a permis transmiterea patrimoniului de gîndire al lumii greco-romane, fără de care nu ar exista civilizație europeană contemporană, fără de care modernitatea nu ar fi devenit o ipostază finală a umanului, în viziunea antropologiei foucaldiene. Micile comunități de învățători și ucenici au meritul, chiar și în cea mai modestă formă, de a fi predat de la o generație la alta o cunoaștere sau, mai exact, o metodă de cunoaștere, care conținea în nucleul ei aspirația către libertate. Dar din cînd în cînd, asemenea mici comunități au fost în stare să răscolească din nou conștiința de sine a omului, să repună în discuție relația dintre individ și grupul uman și să plaseze, în cele din urmă, individul deasupra grupului. Un astfel de maestru a fost învățătorul din Nazaret, care în numai trei ani de învățătură a creat energia spirituală care a umplut într-un secol bazinul Mediteranei de mici comunități de căutători ai vieții veșnice.

Dincolo de orice alte definiții posibile, din punct de vedere politic, social sau religios, creștinismul primelor secole a funcționat ca o comunitate de învățătură. După edictul de toleranță din 313 și treptata apropiere dintre Imperiu și Biserică, dar mai puternic după oficializarea creștinismului ca religie a Imperiului, această dimensiune didactică și anagogică a fost preluată în sînul societății creștine de acele grupuri de feciori și fecioare care și-au zis monahi. Concentrarea vieții lor de meditație pe un set de texte – a căror cantitate și diversitate a variat, dar nu s-a redus niciodată la o singură carte –, în căutarea unei realități dincolo de orizontul percepției fiziologice, i-a antrenat în gîndirea speculativă. De aceea, nu este de mirare că din rîndul acestor monahi s-au format școlile filosofice constantinopolitane în vremea renașterii macedonene, în secolele IX-XI, a căror tradiție a continuat neîntreruptă pînă la căderea Constantinopolului, predînd Occidentului în pragul Renașterii întreg patrimoniul literaturii grecești. Tot în sînul monahismului s-au născut universitățile occidentale în secolele XII-XIII, deschizînd acea fantastică predispoziție spre investigarea naturii umane, a universului fizic și a limitelor imaginarului. Universitas studiorum este leagănul ideii moderne de universalitate a ființei umane, de unitate a genului uman. De atunci încoace, fiecare secol a adăugat încă o treaptă la ceea ce se percepe astăzi ca o singură umanitate pe întreg globul pămîntesc, formată din oameni de egală demnitate antropologică, cu un destin unic și comun, călătorind printre astre spre un țel asupra căruia principiul sacru al libertății de gîndire nu ne permite să cădem de acord.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Platon, wikimedia commons