De ce identitatea creștină îi enervează pe unii europeni de azi

Transformarea temei identitare colective într-o nevroză culturală și a temei identitare personale într-un război al fiecăruia contra trecutului, prezentului și viitorului lumii întregi s-a produs relativ recent – cam din veacul al XVIII-lea, cînd ideologiile au început să otrăvească, lent, venerabila și respectabila întrebare „Ce este omul?”. Cînd această întrebare a trecut din filozofie în psihologie și din psihologie în ideologie, ea și-a pierdut măreția și utilitatea, devenind un cuțit cu care ni se spune că trebuie să ne jucăm, fiecare, pe beregată. Cu cît mai feroce jocul, zice-se, cu atît mai adevărat.

Cînd vine vorba despre identitate, fie ea individuală, fie ea de grup, avem de-a face cu două tipuri de elemente care o alcătuiesc. Unele sînt tari, inconturnabile, implacabile: precum numele părinților, numele tău, rasa, locul de naștere, data nașterii, sexul. Acestea sînt cele ce-ți sînt date. În alcătuirea identității, însă, intră și o sumedenie de elemente moi, modificabile, aflate la latitudinea ta sau a împrejurărilor, precum adresa, locul de muncă, profesiunea, starea civilă, apartenența la diverse organizații etc. Nu întîmplător identitatea e astfel alcătuită din cea mai veche vechime, ca să zic așa, căci omul însuși este un amestec de schimbător și neschimbător. 

Observația mea este că lista elementelor moi ale identității crește pe măsură ce societatea devine tot mai liberală, tot mai mult împinsă înainte de progres, iar această creștere a elementelor moi are loc în dauna și pe socoteala elementelor tari. 

De pildă, acum 500 de ani, pentru un om, profesia, mai ales consacrată prin apartenența la o breaslă, era un element tare. Deveneai fierar, fierar rămîneai, deveneai măcelar, măcelar rămîneai. Pe pietrele tombale din cimitirele vechi e scrisă adesea meseria mortului. În veac, cei adormiți sub ele se identificau prin breasla căreia i-au aparținut – meseria era un element de identitate cu care plecai la Cer. Pe măsură ce economia s-a sofisticat, piața s-a diversificat și oamenii au început tot mai mult să circule, acest element, odinioară tare, al identității s-a înmuiat de tot. S-a înmuiat pînă acolo încît nu doar că pe parcursul unei vieți este azi obișnuit să poți exercita mai multe meserii, dar poți chiar să profesezi într-un domeniu pe care tu însuți îl creezi doar pentru tine. Știu oameni remarcabili, cu un profil intelectual solid, pe merit recunoscut și respectat, care, întrebați repede ce meserie au, s-ar încurca. 

Acum 300 de ani, încă, starea civilă era un element tare: te însurai o dată pentru totdeauna și doar moartea soțului te putea readuce la starea de necăsătorit. Acum, nu doar că ne căsătorim și divorțăm cum și cînd vrem, dar știu cazuri în care bieții oameni nu-ți pot spune cu precizie dacă sînt ori nu căsătoriți. 

Acum 100 de ani, genul era un element tare al identității. Astăzi, din ce în ce mai mult, genul devine o opțiune. Nu mai are importanță că te naști băiat sau fată – deja sînt țări în care nu se mai completează nimic în certificatul de naștere la rubrica „gen” pentru că nou-născutul trebuie să se bucure în viața lui de dreptul de a alege ce vrea să fie. Și pe parcursul unei vieți poți, cum se zice, tranzita de colo-colo de mai multe ori. Ba poți chiar să-ți inventezi genul. Nu mă pricep prea bine la noua viziune asupra chestiunii, dar am lîngă mine, în redacția Dilemei vechi, oameni care se pricep și care mi-au spus că există, astăzi, peste 180 de genuri! Eu, care îmi imaginam că nu poți fi decît femeie sau bărbat, sînt complet depășit de progresul minunatei lumi – nu sîntem doar femei sau bărbați, sîntem 180 de genuri! Noroc cu generația asta de acum, că miliarde de oameni din generațiile trecute, proști cum erau, n-au putut să vadă că nu sîntem de două feluri, sexual vorbind, ci de 180 de feluri! Iar tehnologia e acolo, gata să te ajute să dobîndești genul pe care-l vrei. Așadar, o grămadă de elemente identitare trec din lista elementelor tari pe lista elementelor moi. Și oricît aș vrea să găsesc un singur exemplu invers, de element moale care devine tare, nu pot găsi.

În general, trăim într-o lume care favorizează identitățile alese: nu mai ești ceea ce ești, ci ceea ce vrei tu, într-un anumit moment, să fii. De aceea are succes identitatea virtuală. Te duci pe Facebook, îți construiești un profil exact așa cum vrei tu și regula este că toți ceilalți te iau drept cel care le arăți tu că ești. Îmi zic Alain Delon și pun la profil poza lui Messi – toată lumea știe că nu sînt nici Messi, nici Alain Delon, dar în lumea Facebook mi se vor adresa cu „Alain Delon”. Sînt ce vreau eu să fiu. Și cu banalul e-mail e la fel. Înainte de @ pot pune ce nume vreau, singura condiție este să nu fie „luat” de altul. Dacă vreau să am adresa williamshakespeare@…, asta va fi adresa mea perfect funcțională. Cu poșta clasică, nu merge așa. Cînd vine o scrisoare recomandată, trebuie să fie pe plic numele tău real, din acte, ca să ți-o dea poștașul. Și chiar dacă nu e recomandată, ca să ajungă la destinatar trebuie să aibă pe plic adresa lui reală. În lumea e-mail-urilor, nici vorbă! Corespondența pe e-mail o poți „ridica” de la orice calculator de pe fața pămîntului, sub ce nume vrei. Iată-ne absolut liberi să ne construim ce identitate vrem!

Elementele tari ale identității le par contemporanilor constrîngătoare. De ce ai purta cu tine responsabilitățile unei identități pe care nu te-a întrebat nimeni dacă o vrei sau nu? Așa gîndim azi – în termenii „ce vreau și ce nu vreau”, refuzînd ce mi-e dat. 

De aceea, identitatea creștină este antipatică spiritului vremii noastre – pentru că e o identitate tare. Asumarea identității creștine nu prea îți dă loc de întors. Mi se pare că elementul creștin al identității este unul tare în sensul că, mai mult decît altele, te obligă la un anumit comportament, la anumite atitudini și-ți forjează o anumită viziune asupra lumii. Or, așa cum spun, elementele tari ale identității sînt eliminate pe rînd în lumea recentă. Așa se face că trend-ul vremurilor care înmoaie identitățile intră în conflict cu identitatea creștină care, oricît ar fi ea de flexibil abordată, are esență tare. 

Și conflictul e cu atît mai puternic pentru că, spre deosebire de celelalte două elemente ale identității europene, elementul grec și elementul roman, creștinismul este elementul viu, adică elementul care te obligă aici și acum, azi și mereu. Nici un european nu e obligat să se comporte ca Pericle sau ca Octavian Augustus dacă se declară mîndru descendent al greco-romanității. Însă cineva care se declară creștin, adică parte prezentă a tradiției creștine, se obligă prin asta, fie și doar într-o anumită măsură, la imitatio Christi.

Lumea identităților moi, însă, nu e deloc fericită, după cum se vede. Nemulțumită de sine, anxioasă, uneori depresivă, alteori, impulsivă, lumea identităților moi pare că pierde exact ceea ce spera să cîștige prin alterarea elementelor identitare tari: fericirea. Lumea de azi plătește deja scump (cu suferință, confuzie, gol sufletesc, dezabuzare) iluzia că, abandonînd datul, se ia cu totul în stăpînire și va fi exact așa cum vrea să fie doar pentru că va fi ce vrea ea să fie. Condiția de credincios creștin a rămas, cred, una dintre puținele șanse care exonerează de această plată. 

Zaharia S. Cotoi este avocat și vicepreședinte al Centrului pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă. Pînă de curînd a fost realizatorul emisiunii Europa Christiana la postul de televiziune Trinitas TV.