Daruri

22 decembrie 2006   DIN POLUL PLUS

Au venit şi vin sărbătorile, aşa că, pe lîngă politică şi sport, se vorbeşte enorm de mult despre daruri. Aşteptate, plănuite, oferite. Oferite abundent ca publicitate pe canalele TV ori în broşuri care îţi înfundă cutia poştală, alunecînd pe jgheaburi electronice, dominîndu-te din înaltul cearceafurilor-reclamă ale Capitalei ori de pe panourile televizoarelor în magazine. Oferite spre cumpărare în vitrine cochete, în halele supermarketurilor, pe tarabe în stradă, drept specie intensificată a consumului. Darurile sînt în preajma noastră, ne înconjoară, ne asaltează. Sînt o temă de actualitate, o temă vedetă. Cam obositoare totuşi cînd e însoţită de atîta promoţie, cînd devine "datorie de consumator", obligaţie dictată, în cor, de toate mediile şi pe toate vocile. Dar obligaţia a fost dintotdeauna o componentă a darului. El are o paradoxală condiţie, alcătuită din gratuitate şi exigenţă. Ştim cu toţii că darul nu e dar dacă îl dobîndeşti pe drept, pentru meritul, strădania, prestaţia sau banii tăi. Plăcerea şi farmecul darului - care ne înfioară mereu aşteptarea - vin din faptul că el îţi aduce ceea ce nu ai deja, ceea ce nu eşti încă. Darul cel mai frumos este cel care nu ţi-a trecut niciodată prin minte şi care, odată primit, ţi se potriveşte perfect. Darul izbutit împlineşte o latenţă din tine, te lărgeşte pe tine însuţi. Însă gratuitatea darului, a oricărui dar, ne aduce, chiar prin sine, ceva important: ne scoate din determinismul schimbului curent, din lanţul acţiunilor şi reacţiunilor previzibile, din mecanismul "cuvenitului". Orice dar aduce, între cel ce dă şi cel ce primeşte, un abur de graţie. Iar zarva mediatică îi tulbură darului graţia şi gratuitatea, aşa cum îi tulbură şi exigenţa. Fiindcă darul nu e dar pînă la capăt, dacă - fără a fi fost în vreun fel meritat - nu stîrneşte în primitor un răspuns, o responsabilitate. O anecdotă spune că un nevoiaş îi cere lui Dumnezeu o comoară. I se răspunde: e prea mult pentru tine; e prea puţin pentru Mine. În Ghidul sărbătorilor româneşti, Irina Nicolau pomenea formula cu care, la sat, se întîmpină orice dar făcut în cadru ritual: "mulţumesc pînă oi întoarce". Darul, amintea Irina, "are doi timpi: dai şi primeşti. El are un dus şi un întors". Mai bine zis, are trei timpi, investigaţi abundent de antropologia darului, verificaţi în comunităţile din insulele Trobriand, la indienii kwakiutl sau în creştinismul european. A da, a primi, a întoarce: iată cele trei momente care scandează darul, cele trei dimensiuni ale unui schimb în care gratuitatea şi obligaţia stau bine împreună. Al doilea paradox al darului, înţeles în sens ritual sau măcar normativ, ţine de legătura lui intimă cu persoana dăruitorului, dublată de semnificaţia trans-personală a ceea ce e dăruit. Obiectul e socotit o extensie a dăruitorului, păstrează ceva din calitatea, nivelul, fiinţa lui şi, de aceea, tinde, deseori, să se întoarcă la el, într-un chip sau altul, într-o formă ori alta. Dar, pe de altă parte, semnificaţia, valoarea, funcţiunea obiectului dăruit sînt înţelese la fel de toţi membrii comunităţii, sînt evidente pentru toţi, comune. Oalele şi pomana de mort, covrigii şi colacii sărbătorilor, darurile de nuntă, pămînturile şi moaştele (daruri regale ori ecleziale) au, pentru toţi, acelaşi prestigiu, aceeaşi greutate, aceeaşi încărcătură simbolică. Şi aceeaşi utilitate: ţes, evident, între oameni, legăturile gratuităţii şi ale obligaţiei; dar, prin ei, păstrează circulaţia vieţii în organismul cosmic, menţin deschise vadurile dintre lumi, dintre lume şi dincolo de lume. Sluga "vicleană" din parabola talanţilor ştia la fel de bine ca celelalte două ce valoare are banul primit, însă nu l-a acceptat ca dar. Din regimul lui "a da, a primi, a întoarce", care implică la fel de intim persoana dăruitorului şi persoana celui dăruit, a refuzat termenul din mijloc, făcînd inutil şi gestul întoarcerii obiectului. Nesituat nici măcar în regimul unei impersonale circulaţii, talantul îşi pierde caracterul şi eficacitatea de dar. În orice religie, schimbul de daruri între divin şi uman cunoaşte eşecuri (fumul jertfei lui Cain, adoraţia hiper-monoteistă a lui Iblis, în islam, refuzată de Dumnezeu); însă, mult mai curent, cunoaşte trecerea darului în regimul unui schimb previzbil. Dai ca să ţi se dea: şi anume, să ţi se dea ceva ceea ce tu decizi, ceva ce nu iese din propria ta măsură, din propria ta condiţie şi limită. Darul nu mai circulă atunci între niveluri diferite de realitate, încărcîndu-se de diferenţa lor. O anecdotă spune că un nevoiaş îi cere lui Dumnezeu o comoară. I se răspunde: e prea mult pentru tine; e prea puţin pentru Mine. Un metafizician mistic ca Meister Eckhart socoteşte chiar dorinţa oamenilor de a primi, prin rugăciune, sănătate, mîngîiere, siguranţă, izbîndă, a fi un mod mulţumitor, totuşi secund, adumbrit de a înţelege darul. Căci darul adevărat transmite ceva din fiinţa şi calitatea dăruitorului. Ceea ce trebuie să speri de la darul divin este să ţi-l dea pe Dumnezeu însuşi, să te înrădăcineze în el. Aşa că Meister Eckhart vorbeşte despre "mercantilismul" spiritual al oamenilor care vor să îl "cumpere" pe Dumnezeu cu faptele lor bune. Cei care îşi încarcă rugăciunile cu cereri particulare sînt, spune el, asemenea pelerinilor care bătînd un drum lung şi trudnic pînă la Roma, ajungînd cu tot atîta trudă în faţa Papei şi implorîndu-i dărnicia, îi cer un bob de fasole. Însă aşa cum există o nepricepere care anulează diferenţa de nivel a darului, există şi priceperea de a primi orice în regimul darului. Impasibilitatea sau împăcarea lăuntrică, neclintirea şi liniştea contemplativă apar, în tradiţiile sapienţiale, drept priceperea de a privi în mecanismul lumii, cu toate luminile, constrîngerile şi mizeriile lui, faptele aceleiaşi instanţe; mai mult, de a resimţi în toate prezenţa ei. Iblis, refuzatul de Dumnezeu, îi primeşte mînia ca pe un dar; face din ea ţinta adoraţiei lui, transparenţa prin care priveşte chipul divin - cel puţin aceasta e interpretarea unei întregi linii mistice musulmane, inspirată de Al-Hallaj. Dar tema e curentă în toate tradiţiile. Creştinismul a gîndit dintotdeauna naşterea lui Christos şi în termenii darului. Un dar care trebuie primit cu pricepere, căruia trebuie să i se facă loc potrivit de primire. O cîntare liturgică spune că toate regnurile lumii create răspund, potrivit posibilităţilor lor specifice, darului; fiecare dintre ele oferă un receptacol necesar Naşterii: cerurile oferă steaua, pămîntul - peştera, pustiul oferă ieslea, îngerii - cîntarea, umanitatea oferă Fecioara, într-o universală receptivitate. Dar, evident că receptacolul esenţialmente vizat este interiorul omului, centrul, inima lui. Naşterea lui Christos în suflet: iată o temă care străbate toată patristica, de la Origen, Grigore de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul pînă la Eckhart însuşi şi la mulţi alţii. "A-l naşte pe Cel ce ţi-a dat naştere" este o temă care la autorii mistici capătă dezvoltări uluitoare. Pentru ca să participe la această naştere, pentru ca să-i devină suport, omul trebuie să coboare înlăuntrul său - să coboare mult mai adînc decît straturile individuale ale fiinţei lui, să ajungă chiar pînă la "locul propriu" al naşterii lui Christos. Despre naşterea lui Christos în abisul divin şi în abisul inimii vorbesc autorii creştini; din acest loc se răspîndeşte, pentru ei, bucuria sărbătorii. A păstra orientarea spre această ţintă, a păstra ceea ce tradiţiile numesc "intenţia spirituală" vie înseamnă a "primi" darul sărbătorii, a participa adecvat la el. Schimbul darurilor noastre de sărbători, oricît de convenţional, păstrează totuşi ceva din simţămîntul unei rupturi de nivel; din simţămîntul că lumea se înnoieşte, că anul o poate lua de la capăt doar printr-o injecţie de viaţă nelumească.

Mai multe