Cuvinte asasinate (II): ţăran
Limba oferă filologilor uneori ocazia de a descoperi prin straturile transformărilor sale semantice mai mult decît ar putea găsi arheologii în măruntaiele pămîntului. Un astfel de vestigiu este ceea ce am numit cu altă ocazie, în Dilema veche, cuvintele asasinate. Acestea sînt cazuri în care sensul derivat, construit prin ironie, al cuvîntului concurează, iar uneori chiar înlocuiește sensul principal. Am exemplificat acest fenomen prin familia de cuvinte pocăință/pocăit și prin substantivul mironosiță.
Ruralitatea, servilitatea și grosolănia pe care o desemnează astăzi, conform tuturor dicționarelor românești, cuvîntul țăran nu este sensul lui primar1. Familia de cuvinte formată din substantivul latin terra, ae a produs pe de o parte numele pentru materia solului, țărînă (din terrenus sau terrinus), care în celelalte limbi romanice a dat lutul și produsul olarului, pe de altă parte țară, cu sensul politic al unității teritoriale organizate sub comanda unei căpetenii cu funcții juridice și militare, jude, duce (sau cu termeni avari și slavoni: ban, jupan, cneaz sau voievod). Țara e numele dat de înșiși locuitorii unei Romanii (sau vlahii) populare, după cum le-a numit Nicolae Iorga, în Peninsula Balcanică și în Dacia2, și corespunde ca termen politic germanicului land. Este vorba de acele teritorii locuite de latinofoni (sau o limbă romanică în proces de formare), care după dispariția autorității centrale a Imperiului Roman au reușit să-și păstreze autonomia în interiorul regatelor barbare, întîi ale celor germanice (referința în Cîntecul Nibelungilor la „herțog Ramunc aus den Walachenlanden“), apoi avaro-slave și bulgaro-slave, în cele din urmă, ungare, pecenego-cumane și tătare. Autonomia aceasta era negociată în schimbul unui tribut și al înrolării militare în subordinea conducătorului barbar. Acest tip de relație a permis formarea unor căpetenii dintre aceștia, care negociau relația cu șeful barbar. Același om era jude (iudex) pentru ai săi și herțeg, chinez (cneaz) sau voievod în ochii șefului barbar (în funcție de limba în care comunicau, cnez fiind un termen politic de origine germanică, derivat din konung, preluat în limba slavonă). Teritoriul Daciei împreună cu întreaga Peninsulă Balcanică este acoperit de astfel de Romanii populare sau Țări românești. Ele se pot reuni eventual sub o căpetenie mai puternică sau pot fi reunite de un cuceritor care desemnează una dintre căpeteniile localnice drept colector de impozite pentru mai multe țări românești.
Statele medievale românești (Țara Românescă și Moldova) sînt ele însele o reuniune de țări românești, iar căpeteniile acestor țări se reunesc periodic într-un sfat în reședința „marelui voievod“ (titlul oficial al lui Ioan Basarab). De aceea ei vin de la țara lor în capitala marelui voievod sau chiar în capitala regională a biruitorului, iar apoi pleacă din nou la țară, unde au funcții militare și juridice. Aceste căpetenii ale țărilor apar sub numele de maiores terrae în Diploma Ioaniților de la 1247. Din același document deducem că țările pot purta numele unui loc, precum Hațeg (terra Harszoc) și Severin (terra Zeurini), sau numele unei căpetenii, precum țara lui Seneslau (terra Szeneslai woiavode), țara lui Litovoi (terra kenazatus Lytuoy) sau țările lui Ioan și Farcaș (cum kenazatibus Joannis et Farcasii). O vale, o depresiune montană, un gol alpin legat de o așezare de iarnă într-o depresiune sînt, conform memoriei topografice a arcului carpatic, dimensiunile acestor unități politice: Țara Motrului, Țara Lotrului, Țara Loviștei, Țara Amlașului sau Țara Făgărașului. Țări (terrae) sînt numai structurile politice românești în denumirea locuitorilor lor, cînd e vorba de forme politice fixate de cuceritor eventual cu alt dominant lingvistic al elitei vorbim de: jupanstvo, țarstvo, kneajestvo, orszag, banat, sau poate basarabie (teritoriu de pe care adună birul un colector al tătarilor). Iar uneori, ca în Diploma Ioaniților, poartă dublu nume, semn al unui amestec de populații, dar mai ales ca să precizeze sensul politic al termenului terra. Aceste țări erau clanuri de oameni liberi, proprietari ai pămîntului lor, dar în devălmășie, posesori de arme și cai, cu care participă la oaste. Tot Diploma Ioaniților indică acest aspect, că țările românești au oameni sub arme, iar pentru expediții regale mai îndepărtate trebuie să trimită o cincime din totalul bărbaților sub arme, iar pentru expediții în vecinătate o treime.
Cînd Basarab cel Mare a reunit țările românești într-o singură Țară Românească a trebuit să țină seama de marile familii care stăpîneau țările și să le acorde locuri în sfatul Țării, chiar dacă nu au funcții și mai ales înaintea celor care au funcții la curtea sa. Marele voievod, ca și alți voievozi ai țărilor românești înaintea lui, era susținut în luptă, apoi la guvernare de un grup de prieteni nobili (ceea ce în bulgaro-slavă s-ar spune boliari, dar în sîrbă bojari, adică bellatores). Aceștia primesc în semn de recunoștință funcții administrative și veniturile unor pămînturi domnești. Juzii și chinezii primesc funcții la curte și devin boieri, iar boierii lui vodă intră în devălmășii și în obști țărănești și devin și ei țărani.
Țăranul este deci un membru al corpului politic al unei țări, iar cuvîntul este format în protoromână din cuvîntul țară, căci în latină avem terricola pentru a desemna un pămîntean. Starea socială a țăranului a purtat numele de răzeș în Moldova și moșnean (posesor al unei moșii, descendent dintr-un strămoș comun al țării) în Țara Românească. Cînd capitala a început să fie, prin centralizarea domnească, locul în care îndrăzneții (cei care încă nu au dreptul să poarte barbă, și poartă cioc, adică ciocoii) își fac un destin și o avere, iar memoria țărilor românești s-a ascuns în negura timpurilor, deși au lăsat în toponomie și Vlașca, și Vlăsia, țara a devenit ruralitate, iar țăranul un simplu lucrător al pămîntului. La rîndul lui, boierul care stă la moșie și nu caută funcții la curte se țărănește, fiind numit, cu un turcism, mazil (destituit), iar ciocoiul din capitală se căftănește, uneori prin simpla calitate de a se afla la locul potrivit în momentul potrivit. Pauperizarea țăranilor, inclusiv descendenți din maiores terrae, pierderea libertății și legarea de glie au făcut din ocupația agricolă stratul social cel mai de jos al țării, iar etnonimul țăranului, rumân, a căpătat sens de aservit. În România modernă, țăranul e talpa țării, dar și un disprețuit și un batjocorit. De la țăranii lui Nicolae Filimon, cu rogojina aprinsă-n cap și jalba-n proțap, pînă la Proștii lui Rebreanu, țărănimea a fost pe rînd identificată drept expresia umilinței și a sărăciei, a incapacității de a se adapta progresului sau, din cauza conservatorismului său tenace, de-a dreptul dușman al progresului (de unde duritatea politică a colectivizarii operate de comuniști), astfel încît cuvîntul și statutul social pe care îl desemnează au ajuns să fie urîte de cei care se identificau cu el, dar își doreau ca copiii lor să scape de țărănie. Genealogii răzeșești păstrate cu sfințenie și conștiința originilor nobiliare în diferite comunități țărănești atestă dimensiunea politică la începuturi, dar supremația simbolică a orașului și dezvoltarea economică și politică a capitalei au transformat țările românești în provincii (teritoriu cucerit), iar pe țărani (adică locuitorii țărilor) în niște biruiți (supuși birului).
Dar sensul politic pe care l am descris, și prin urmare opoziția dintre autohtonie țărănească și conducere străină, se regăsesc încă în răspunsul pe care Alecsandri îl pune în gura răzeșului Limbă-Dulce către Despot-vodă:
„…nu vă atingeți de banii cu păcat / Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. […] E foc ce arde mîna!… Despot, sîntem țărani. / Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani. / Ca să-ți culeagă darul ș-a ta pomană seacă / Ar fi ca să se plece, românul… nu se pleacă!“ (Vasile Alecsandri, Despot-vodă, act III, scena 10). Este o tristă ironie ca, în statul care și-a ales drept nume România, țăranul să fi pierit simbolic prin alterarea sensului primar.
Închin aceste rînduri memoriei lui Paul Gherasim, care spunea că e țăran.
1. August Scriban, Dicționarul limbii române, 1939: țărán, -că s. (d. țară). Locuitor de la țară (sau și de la marginea orașului) din clasa de jos. Fig. Om necioplit, mojic: nu fi țăran! Trans. Cîmpean. – Țăranu nostru e bun, dar și viclean. Gorki îl carac-terizează așa pe cel din Rusia: „Țăranu nu e blînd și nu iubește ade-văru și dreptatea. E un realist sever și șiret care, cînd e vorba de interesele lui, afectează admirabil simplicitatea. Pin [!] natura lui nu e prost și o știe prea bine» (VR. 1926, 2-3, 369). V. clăcaș, moșnean, răzăș, sătean, vecin; boier.
2. N. Iorga, „La «Romania» danubienne et les barbares au VIe siècle“, Revue Belge de philologie et d’histoire, III (1924), p. 35-51.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.